Infecția urinară – experiența noastră cu analize și spitale, de la 3 ani

Ledul termometrul frontal se înroșește pentru prima dată de când l-am cumpărat: 38,6 C. Alternăm clasicul Panadol cu Nurofen, o noapte și o zi. Apetit scăzut. Nu l-am văzut niciodată pe David atât de apatic. NICIODATĂ în cei 3 ani. În miezul zilei spune că este obosit și că vrea să doarmă. Nu a mai dormit după amiaza de la 2 ani și jumătate.

E târziu în noapte. Afară este frig de îngheață pietrele, pielea lui în schimb frige atât de tare că ai putea prăji un ou. Febră 40 și un picuț frontal. Mă sperie atât de tare încât vreau să verific și cu termometrul intrarectal,despre care știu că e sfânt, spune cu precizie temperatura: 40 de grade Celsius. Îmi tremură mâinile când citesc. Mă chinui să-mi reamintesc ce mi-a explicat medicul pediatru când l-am vaccinat pe David: Dacă face febră mare peste 40, îi dați Alvotor, îi faceți băi răcite treptat…  Îi dăm Alvotor, din fericire e cooperant și îl ia, îl dezbrăcăm și lăsăm aerul rece al nopții să răcorească dormitorul. Continue reading

Dacă am pune fricile sub lupă?

Mami, la noi în casă sunt monștri? 😈 Vreme de aproape 1 an am primit această întrebare în fiecare seară, dar în fiecare seară, nu exagerez, înainte de somn. Imediat ce stingeam lumina și se ghemuia lângă inima mea, mă întreba dacă în casa noastră există creaturi ciudate. De fiecare dată, îi răspundeam la fel, că nu avem monștri în casă, pentru că ei de fapt nu există în realitate, ei sunt doar în desenele animate, pentru a le face mai palpitante, mai interesante.

După aceea îl întrebam eu pe el dacă i-ar plăcea să se uite la desene în care cățeii mănâncă serioși, iar pisicile se joacă liniștite. De fiecare dată îmi răspundea zâmbind: Nuuu mami ! 🙃 Apoi urma seria de pupături, de te iubescuri și adormea instant. Abia aseară, când m-a întrebat dacă umbrele copacilor care se văd afară pe casa noastră sunt monștri, mi-am dat seama că trecuse ceva timp (cred că sunt câteva săptămâni) de când nu îmi mai adresase această întrebare devenită ritual înainte de culcare.  Continue reading

Când trebuie să accepți și când trebuie să lupți?

Există momente când sunt supărată pe viață. Când niciun cuvânt spus de încurajare nu mă face să mă simt mai bine. Aș plânge și aș țipa. Aș spune: Ce știi tu ce înseamnă să-ți vezi copilul bolnav, plângând de frică, de durere. Ce știi tu despre câte am pătimit? Cât de rău m-am simțit să-l văd așa?

Știu că în momentele acelea tocmai să-mi plâng mie de milă nu ar trebui, că nu ar trebui să învinovățesc, că nu ar trebui să fiu egoistă și să mă gândesc doar la ce am simțit eu, că el nu ar trebui să mă vadă pe mine supărată că este bolnav, că nu ar trebui să transfer durerea în timp, că ar trebui să fiu puternică pentru el. Ar trebui. Continue reading

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică?

Citisem în diverse ocazii despre faptul că oamenii sunt rezistenți la schimbare. Și că, în majoritatea cazurilor, creierului nostru îi plac căile bătătorite, lucrurile familiare, rutina, că ne place practic să stăm într-o zonă de confort. Este un lucru absolut normal dacă ne gândim că organismul nostru este astfel programat cu mecanisme care să-l mențină în anumite limite, precum glicemia, tensiunea arterială, nivelul hormonal. Orice schimbare care apare în organism, pozitivă sau negativă, este percepută ca o situație de criză și are nevoie de o perioadă de acomodare.

Mie mi se întâmplă adesea atunci când “ceva” se schimbă să simt teamă și corpul meu are grijă să-mi transmită acest lucru. Și în acel moment, nu fac decât să-mi canalizez toată atenția către mine și ce simt în legătură cu asta și mai puțin pe schimbarea în sine. Am realizat în timp că toată această stare de neliniște pornește din frică. Continue reading

Dino Park Râșnov – Introducere în lumea dinozaurilor pentru un băiețel de 3 ani

Ca să nu am reclamații din partea băiețelului din poveste care mă corectează de fiecare dată că el are 4 ani sau chiar 5 🙂 , o să fac completarea că el are de fapt 3 ani și aproape jumătate. 👦

Trecând peste această mică adăugire aș vrea să vă spun o poveste. O poveste cu dinozauri care au trăit acum sute de milioane de ani. Sunteți curioși?

A fost odată ca niciodată, Triasicul, o perioadă din era mezozoică. Totul a început acum 250 de milioane de ani când dinozaurii au apărut pe pământ. Lumea arăta foarte diferit de ceea ce știm noi acum. Nu existau nici continente, nici țări, ci o singură întindere de pământ imensă, înconjurată de un ocean imens. Era foarte cald și extrem de uscat, iar singurele ființe care trăiau erau DINOZAURII. 🦎 Herrerasaurus era lung cât o mașină și cântărea cât un crocodil. Plateosaurus era un uriaș vegetarian, iar Eoraptor era de mărimea unui câine și mergea în două picioare. Continue reading

9 cărți de răscolit sufletul

Există ceva, în interiorul meu, care mă face să vreau să citesc în permanență. Nu cred că e doar pasiune pentru lectură, ci simt mai degrabă un fel de nevoie acută de nou, de cuvinte, de expresii stilistice și metafore care îmi hrănesc creierul, și mintea, și sufletul. Așa că sunt mereu în căutare de cărți noi, provocatoare, care să-mi satisfacă această plăcere (ne)vinovată.

O perioadă de timp, cât am stat cu David acasă, am citit multe cărți de parenting. Am scris despre ele și despre ajutorul lor, despre faptul că, Cărțile de parenting nu te spală pe creier, (scuzați-mi vă rog cacofonia) ba dimpotrivă te ajută enorm să înțelegi ce se întâmplă cu copilul tău în anumite momente din viață, de ce se întâmplă și cum să le faci față, am povestit în diverse articole despre relația cu David despre sfaturile specialiștilor, mai clar spus, al oamenilor care și-au dedicat timp și efort din viață pentru a analiza ce și cum le e mai bine copiilor. Continue reading

Rocky, al patrulea membru cu drepturi (cam) depline

Am făcut o promisiune acum ceva vreme, de care nu m-am ținut de cuvânt. Aceea de a scrie despre Rocky, cățelul nostru, care din luna februarie face parte din familia noastră. Poate că a fost mai bine așa, pentru că între timp am experimentat mai multe situații din ecuația copil mic + cățel mic.

Povestea noastră în patru (labe) începe cam așa. Februarie, vineri, zi cu frig și zăpadă. Eu, începusem serviciul de două săptămâni, David suferea acasă de dor. Pentru că s-a ivit ocazia de a-i lua un cățel, am zis că e un moment bun să facem pasul cel mare și să-i oferim șansa de a avea un partener de joacă la orice oră din zi și, de ce nu, ne-am gândit noi, de a simți că are un rol important de acum, că doar ce împlinise recent 3 ani! Băiat mare, nu?!

Momentul întâlnirii lor a fost exact așa cum mă așteptam, cu emoții 🙂 Continue reading

Depinde cum privești și ce alegi să vezi

Când te implici cu toată ființa ta în ceea ce faci, când alegi să dai la o parte vălul superficialității, când realizezi că multe vorbe nu au miez ci pur și simplu sunt spuse ca să hrănească egoul celui care le aruncă, ajungi să înțelegi că greșeala și succesul vin la pachet, că ambele victoria și înfrângerea sunt necesare, că bucuria și tristețea sunt legate între ele cu un cordon nevăzut, indestructibil. Indiferent de tipul de relație, dar cu precădere în relația părinte – copil, balanța nu va înclina prea multă vreme spre un singur taler.

Un copil plânge în fața mea, la una dintre casele supermarketului de unde obișnuiesc uneori să îmi cumpăr mâncare în pauza de prânz de la job, în timp ce mama nu îi permite să ia din punga de cumpărături dulcele promis pentru că e grăbită să bage totul mai repede în plase. Ce aleg să văd, cum anume privesc situația aceea? Continue reading

Locul unde copilul infloreste

Ne-am trezit de dimineata cu gand de mirosit lalele si plantat de copacei cand soarele inca bland se mai juca printre nori. Am iesit in curte sa ne privim florile pe care le-am plantat toamna trecuta cand inca nu stiam cum e sa te trezesti in zori in cantece de pasari calatoare. L-am privit impreuna cum se bucura de minunea naturii, de culorile florilor, de gazele din pamant, de vantul care-i mangaie parul, asa cum noua parca ne e greu sa ne mai bucuram.

A trecut o toamna si o iarna peste casa noastra in care traim zile bune dar si mai putin, cu raceli ce vin peste alte raceli, cu ore de dor si reintalniri patimase, cu zambete de copil amestecate cu “zambete” de catel, ca intr-o gramada incalcita de vata de zahar. Ne e bine, acum, in acest mic colt de natura, fara claxoane si miros de masini incinse, fara aglomeratie si parcari suprapline, intr-un loc in care inainte de orice copilul se simte liber si iubit. Continue reading

1 2 25