Curajul de a te lăsa văzut sau nevoia de a fi apreciat?

Acum patru ani, când m-am decis să scriu pentru prima dată pe blog despre puiul meu abia născut, m-am gândit că locul acesta va fi un spațiu unde voi colecta amintiri cu el. Și mi-am propus să transform în mici povești amintirile cu David, pe care mă gândeam eu că le va citi la un moment dat, așa cum am făcut eu copil fiind cu pozele alb negru făcute de părinții mei. Fotografiile acelea micuțe cu margine albă și ondulată, cu mine și surorile mele în diverse ipostaze din copilărie, le-am văzut și revăzut de foarte multe ori, de sute de ori.

Normal, că atunci când am ales să fac acest pas, m-am gândit că lucruri personale vor fi expuse, că blogul va fi din ce în ce mai vizibil, că vom fi văzuți. Normal, că m-am gândit că unii vor fi de acord cu noi, cu felul nostru de a fi, că ne vor plăcea, în timp ce alții ne vor dezaproba, că vor critica modul nostru de a gândi, de a fi. Se vor întreba de ce alegi să te expui, de ce alegi să te lași văzut, așa cum ești tu, de ce te pui pe tavă și te oferi. Dar, eu simțeam din toată inima să-mi mărturisesc dragostea și recunoștința de a fi mamă, de a-l avea pe David, încât o mulțime cuvinte îmi stăteau pe limbă, mai mult decât dornice să treacă de hotarul buzelor. Voiau să fie scrise, pentru că este modul în care mă exprim cel mai ușor. Continue reading

Bine că ai plecat… 2018

Nu am ales să scriu la început de an despre rezoluțiile pe care mi le-am planificat, pentru că nu mi-am pus nimic în plan, cum de altfel fac sau mai bine zis nu fac în ultimul timp. Viața a ales să mă surprindă de prea multe ori, exact când mă așteptam mai puțin, încât să cred că de mine depinde să împlinesc niște obiective tăinuite într-un folder.  Cred mai degrabă că depinde de mine să fac față la ceea ce primesc, să dau dovadă de curaj în încercările la care sunt supusă, să fac alegerile care corespund cu ceea ce simt.

Povestea anului trecut nu este una tocmai norocită, dar este una cu final deschis, așa cum este și o parabolă, așa că doar eu singură pot trage concluziile. Și vi le povestesc și vouă. Chiar dacă anul pentru mine reprezintă doar o formulă de calcul al timpului, aleg  de data aceasta să spun că anul trecut nu mi-a plăcut, dar că paradoxal m-a făcut să apreciez mai mult… timpul. Timpul în care am fost eu cu mine (am citit foarte multe cărți despre unele am scris, despre multe din păcate nu), timpul în care am fost mai aproape de natură (am trăit primul an în casa noastră nouă la țară), timpul pe care l-am trăit alături de David. Continue reading

O săptămână până la Crăciun

Am obiceiul de a-mi face așteptări legat de orice, de oamenii de lângă mine, de cum va reacționa David într-o situație nouă, de job, de prieteni, de familie, deci cum spuneam de orice. Și ajung să înghesui în toată această așteptare toate dorințele și năzuințele mele cu privire la acel lucru. Și nu de puține ori am ajuns să fiu teribil de dezamagită, ba chiar să sufăr de-a dreptul, căci fie copilul nu s-a bucurat de momentul care credeam că o sa-l bucure, fie prietenului nu i-a placut cadoul pentru care am umblat cât să tocesc tălpile de la pantofi, fie pur și simplu unul dintre noi s-a îmbolnăvit și nu am mai plecat în vacanța mult așteptată. Continue reading

Un brad de Crăciun și o moștenire pe care o transmitem mai departe

Jubilează de fericire la gândul că vom împodobi bradul. Este primul nostru brad natural de când suntem 3. Mirosul lui e fascinant, e un amestec de pădure, de iarbă, de crud. E atât de frumos, de purificator. Explozie înăbușită. Mi-aș fi dorit să rămână în mediul lui natural, însă aș minți să nu recunosc cât de tare îmi place aici, în casa mea. Pur și simplu îl ador. Și David e încântat de cât de maiestuos arată. Așteaptă cu nerăbdare să-l împodobească. Abia las cutia cu globuri din mână că o acaparează întru totul. Ia o decorațiune și se uită întâi la ea câteva clipe ca și când ar fi absorbit într-un alt timp. Chiar își aduce aminte pentru că îmi spune că sunt globurile de la garsonieră. Nu aș fi crezut. Primele raze de strălucire țopăie pe crenguțele verzi și țepoase și se strecoară tiptil prin toate încheieturile. Continue reading

Contează călătoria, NU destinația

Să fii trecut aproape 1 an de când David îmi cere să îi răspund la întrebări legate de existența lui, unde era el când eu eram mică,  dacă noi, părinții lui, am fost copii, de ce nu apare în anumite fotografii unde sunt eu și tati în vacanță sau la diverse evenimente, deși de mic obișnuia să se uite pe fotografii, să-i vadă pe nași care locuiesc departe, pe bunici sau pe verișori. Realizez într-adevăr că acum trece într-o nouă etapă de conștientizare a lucrurilor ce țin de viață și nașterea lui, așa că nu poate decât să mă bucure.

Ceea ce mi-a venit în minte să fac prima dată când m-a întrebat  dacă eu am fost bebeluș a fost să-i arăt albumele cu fotografii, din copilărie, dar și de la diverse evenimente, precum nunta. A fost fascinat și le-a răsfoit de atunci de zeci de ori.

Continue reading

Dacă râsetele sunt motorul jocului, lacrimile sunt uleiul care permite funcționarea lină a motorului

Nu vrea să se spele pe dinți, nu vrea să poarte fesul, nu vrea să strângă jucăriile din camera lui. Întâmpinăm proteste la orice pas în călătoria alături de copilul nostru. De la vârsta la care nu vorbește, până când mergem cu el să-i facem buletinul, copilul protestează în diverse moduri. În cazul celor mai mulți, descărcarea apare în momentele în care ei nu mai sunt capabili să țină capacul peste aceste emoții. Eu am observat la David că seara este momentul când furia dă buzna afară, probabil din cauza oboselii, sau că izbucnește într-un plâns neconsolabil după momente în care a acumulat multe frustrări.

Ca să vă dau un exemplu, un moment de care îmi amintesc acum, la aproape 4 ani, s-a petrecut exact în prima zi de participare la atelierul de explorare senzorială la care am mers când David avea un pic peste 1 an jumate. În decursul celor 2 ore, în timpul activităților, David a acumulat frustrări pentru că fetița de lângă el i se așeza mereu în față, nu îl lăsa să ia obiectele din cutia de explorare, genul de sâcâieli obișnuite între copiii mici. În plus, s-a adăugat faptul că locul era unul nou, la fel și copiii, părinții și instructorul. Continue reading

Când copilul TREBUIE să încalce regulile

Ne pregătim să facem aluatul pentru pizza. David se urcă pe blatul de bucătărie, așa cum face de fiecare dată când gătim, și se așează în genunchi. E în culmea fericirii pentru că poate să-și afunde mâinile în prețioasa și delicata lui făină. Recunosc că mie exact partea aceasta nu îmi place, senzația de aluat lipicios pe care nu-l poți desprinde sub niciun chip de pe degete. Îi pun la dispoziție, la fel ca și mie, un bol în care să toarne făină și apă cât consideră. Face o compoziție moale și începe să o frământe cu mânuțele lui pufoase. Îi văd nerăbdarea în privire, dorința de a frământa compoziția mâzgoasă. Îl privesc pe furiș, fără să-i transmit ceva. Observă la un moment dat că i-a căzut o pată lipicioasă pe pantaloni. Încearcă să o șteargă, dar realizează că mai rău a întins-o. Rămâne două-trei secunde parcă privind în gol ca și când nu ar ști ce să facă, după care continuă jocul vinovat, întinzând aluatul lipicios pe restul pantalonilor. Și îl întinde muuult, că după momentul de gătit trebuie să-l schimb complet de haine. 

Pentru unii părinți scenariul acesta pare unul de groază. Și pentru mine ar fi părut la fel dacă nu aș fi ajuns să-l cunosc pe David atât de bine, dacă nu aș fi înțeles câtă nevoie are de aceste momente de descătușare, de rebeliune, de descărcare nervoasă. Pentru că deși ni se pare că sunt mici și nu au probleme, că trăiesc în vremuri în care au de toate, copilăria îi supune la diverse provocări pe omuleții noștri la fel cum ne supunea și pe noi. Continue reading

Lucruri minunate pe care le poți face cu copilul, fără niciun ban

Teoretic, 8 ore dintr-o zi lucrezi. Practic, la job stai mai mult, o știm cu toții. Teoretic pe drum crezi că faci un anumit timp. Practic faci mult mai mult, pentru că apar diverse situații neprevăzute (pierzi autobuzul, e ambuteiaj din cauza unui accident, faci cumpărături de ultimă oră etc). Cât timp dintr-o zi îți rămâne să petreci cu copilul tău, în condițiile în care  trebuie să faci și alte activități extra, să faci duș, să te epilezi sau bărbierești după caz, să te machiezi și să te demachiezi, să speli, să calci, să faci mâncare, să petreci un timp tu cu tine… doar pentru tine? Calculul este personal, așa că vă las pe voi să-l faceți.

Mie sincer mi se pare extrem de trist că aceasta e dinamica vieții, că astea sunt normele societății în care trăim în prezent. Există oameni mai norocoși, dar din păcate sunt puțini, care au parte de situații care le permit să petreacă mai mult timp cu copiii, să lucreze de acasă, să lucreze part time sau să își facă propriul program astfel încât timpul petrecut cu copilul la final de zi să dea cu plus. Pentru că relația cu copilul nu este matematică, nu poți face previziuni, nu poți prestabili lucrurile conform propriilor dorințe. Nu poți stabili că astăzi stai 3 ore, mâine 4 și în weekend 10. Copilul poate avea nevoie de tine într-o zi în care tu nu ajungi decât după ce a adormit. Continue reading

Mami citește: Trei etaje, Eskhol Nevo

Timp de 10 ani, poate chiar mai mult, am locuit la etajul 3 al unui bloc din București. Un lucru absolut normal pentru mulți dintre cei care locuiesc în orașe, suspendați în aer, la o distanță mai mare sau mai mică față de pământ. La etajul al treilea al blocului meu, mai locuiau încă 3 familii, două femei singure, în apartamentele cu două camere, și un cuplu în apartamentul cu 3 camere. Toți vecinii erau pensionari, respectiv una dintre cele două doamne, profesoara de matematică, a ieșit la pensie în decursul șederii mele acolo, an în care a și decedat, spre ironia sorții, pentru că așa cum mulți afirmau, spera să urmeze și perioada ei de liniște. Continue reading

1 2 27