Cum am început să facem petrecerea de Halloween, o petrecere de familie 👻🎃

În copilăria mea petrecută la țară, îmi amintesc că la final de toamnă, când se adunau dovlecii de pe câmp, noi copiii așteptam momentul să-i sculptăm. În fine, e mult spus să-i sculptăm, că niciunul nu a dovedit în timp abilități de Brâncuși. Ne strângeam în curte, vecini și verișori, fiecare cu câte un dovleac mare în brațe, și începeam să-l cioplim așa cum ni se părea nouă mai interesant. Abia așteptam să se lase noaptea și să le aprindem lumânările din interior, să vedem cum ne râd în față dovlecii mari și portocalii cu dinții lor știrbi și fioroși. Îmi amintesc că le mai prindeam câte o sârmă sau sfoară și ne plimbam cu ei pe post de felinare prin întunericul nopții, mândrii de modelele noastre. Toată munca aceea de câteva ore era importantă pentru noi, ne făcea să ne simțim extrem de bine împreună în scopul nostru comun, că doar eram creatorii propriei noastre imaginații.

Nu știam nimic despre Halloween, nu exista internet la vremea aceea și nici nu cred că existau cărți care să vorbească despre așa ceva. Pur și simplu preluasem ideea de a sculpta dovleci cu figuri înfricoșătoare de la părinții sau bunicii noștri, fără vreo explicație. Ne plăcea și era de ajuns. Continue reading

Lăsați copiii să întrebe DE CE?

De ce se face întuneric? De ce trebuie să dormim? De unde vine luna? De ce sunt stele pe cer? Unde se duc oamenii după ce mor? Ce înseamnă a muri? Dar, vântul are mâini? Cum merge mașina?

Odată ce David a început să vorbească am primit zilnic o mie-ș-una de de ce-uri, cum-uri, când-uri, unde-uri? La fiecare i-am răspuns cum am știut eu mai bine, am căutat  după informații sau pur și simplu i-am spus că nu știu. Copilul se naște curios și însetat după cunoaștere. Nu întâmplător Maria Montessori care și-a dedicat ani întregi de cercetare în psihologia infantilă l-a numit explorator. Pentru că asta face imediat după ce deschide bine ochii, își întinde mâinile după sânul mamei, după brațele ei, își întinde mâinile să prindă obiectele din aproprierea lui, se îndreaptă către lucrurile din jurul lui. Vrea să le vadă mai bine, să le pipăie, să le guste, să le desfacă, să le cunoască. Singurul care nu face acest lucru este copilul bolnav, din păcate. Continue reading

Când va fi timpul?

Atunci când jobul tău este să scrii, zi de zi, multe ore pe zi, timpul de a scrie pentru tine, pentru sufletul tău, dispare. Nu mai ai energia, răbdarea, dorința de a-ți așterne gândurile în scris deși, tu știi cât de bine îți face. E oarecum la fel cu bucătarul unui restaurant care, după o zi lungă de petrecut printre mirosuri și gusturi diverse, alege să mănânce acasă un simplu sandviș cu cașcaval. E de înțeles!

Mi s-a întâmplat des în ultima vreme să încep să scriu și să mă pierd pe parcurs. Motive diverse. Deși, am multe ciorne offline cu o mulțime de gânduri, de momente petrecute cu David pe care aș vrea să le păstrez, să le recitesc după ce timpul trece, nu am reușit să le continuui, să le dau o formă finală. Și au rămas acolo, într-un spațiu pierdut. Continue reading

Ce vrei să te faci când o să fii mare? Astronaut :-)

A fost o perioadă, când David ne spunea frecvent că el o să se facă astronaut când va fi mare. (Acum se pare că i-a trecut pentru că zice ca vrea pilot de curse 😳) Era un timp când devenise pasionat de tot ce însemna sistemul solar și urmărea zilnic filmulețe pe youtube cu explicații despre planete. Cel mai mult i-a plăcut filmulețul acesta cu Paxi, de la care a învățat o mulțime de lucruri noi pe care eu nu aș fi știut să i le spun. Apoi, îi mai plăcea să răsfoiască o carte despre planete, din care mă punea să îi citesc, despre care am scris în acest articol despre enciclopediile lui David.

Așa că, instinctiv aș putea spune, când am aflat de Expoziția Space Adventure de la Romexpo, prima expoziție NASA în București, am spus #LETS GO, pentru că bănuiam că îi va plăcea tare mult.

Dacă vă interesează, dacă vreți să vedeți și altceva în afară de mall și poze de la mare cu prietenii goi pe facebook, vă spun așa pe scurt cam ce veți găsi acolo: costume și accesorii pentru astronauți, diverse obiecte folosite în misiunile din spațiu, rachete, capsule spațiale și simulatoare care îți testează abilitățile de astronaut, da da, exact, noi nu am îndrăznit 😄. Continue reading

Operația de fimoză de la 4 ani: experiența noastră la spital privat

Operația de fimoză nu este o experiență ușoară, însă nu este nici atât de traumatizantă cum am citit și auzit. Voi povesti experiența lui David la 4 ani legată de această intervenție chirurgicală și mai ales de ce am apelat la operația de fimoză, în cele ce urmează.

31 august 2018, povesteam dintr-o suflare experiența noastră în legătură cu infecția urinară a lui David.

28 aprilie 2019, de Paște mai exact, David face a treia oară infecție urinară. Am ajuns din nou la Urgențe la Ponderas cu febră mare, i s-au făcut din nou analize ( sânge și urină) care au confirmat ceea ce am intuit de la primele simptome. Din nou antitermice, antibiotic, zile grele și dureros de dus de un părinte care își vede copilul apatic, fierbând la propriu. Am înțeles acum că operația de fimoză este singura soluție sau cel puțin, după cum spun medicii, eliminarea uneia dintre posibilele cauze ale infecțiilor urinare repetate.

28 mai 2019, exact la o lună diferență de la ultima infecție urinară, David a fost operat de fimoză. De la bun început vreau să vă spun că acest articol nu este unul de specialitate, ci așa cum am scris în titlu este o experiență personală, cu doza ei de subiectivism și poate lipsa termenilor de specialitate sau formularea lor nu tocmai corectă. Însă, încerc să vă povestesc exact cum am resimțit noi experiența operației de fimoză făcută la spitalul privat Ponderas din București pentru că știu cât de mult ajută să citești o astfel de părere, din proprie experiență, știu cât am căutat eu păreri legate de operația de fimoză, recuperare, tratament etc  ca să știm măcar în linii mari la ce să ne așteptăm. Continue reading

9 enciclopedii pentru copii mici: Ce cărți îi plac lui David la 4 ani

Pentru mine, cărțile sunt terapeut, profesor, prieten, ghid, portal magic de conectare dintre prezent și trecut. Pur și simplu le iubesc, sunt dependentă de ele. Am nevoie de ele inclusiv în meseria mea.

Pentru David, până în acest moment, am observat că ele reprezintă doar o sursă de informație. Așa cum povesteam și cu altă ocazie, David nu s-a dat în vânt după povești, cu foarte puține excepții. Am observat mai nou că îi plac poveștile inventate de mine, cu subiecte care țin tot de realitatea înconjurătoare. Continue reading

10 cărți superbe cu care mi-am început anul și marea mea provocare literară din 2019

Țin să vă mărturisesc un gând pe care l-am avut într-una dintre serile trecute, l-aș numi chiar o provocare și tine doar de mine să o depășesc! Mi-am propus să citesc în acest an 50 de cărți. Nu știu dacă voi reuși, până atunci un lucru îl știu clar: cu cât citesc mai mult, cu atât mă dezvolt mai mult și mă apropii cu fiecare pagină de persoana care îmi doresc să fiu.

Lucrurile se complică pentru că intervin responsabilitățile zilnice, jobul, treburile casnice, dorința de a petrece timpul liber cu David și cei dragi, de a călatori și de a-mi construi amintiri frumoase. Așa că timpul nu îmi e un prieten foarte bun în ultima vreme, dar cu toate acestea, mă împrietenesc cu el și fac în așa fel încât să profit de fiecare moment liber pe care îl am citind. Continue reading

6 jocuri de societate pentru copii mici: ce îi place lui David la 4 ani

Vine un timp, la care visezi de când puiul tău e mic cât un pepenaș copt, când copilul te ia de mână și îți spune că vrea să vă jucați împreună. Se întâmplă cam pe la 2 ani zic eu din proprie experiență, când David chiar dacă nu știa să vorbească foarte bine, își făcea înțeleasă dorința: „Mami, matina în pacaie!”. Și mă conformam bucuroasă, că de la a ține toată ziua biberonul cu lapte călduț în gura lui mică și molfăicioasă, de-acum țineam mașini mici, că astea i-au plăcut lui cel mai mult. Nu mai vorbesc de faptul că nu mai trebuia să alerg maratoane zi după zi, prin parc, prin mall, prin casă. Ci stăteam unul lângă altul și construiam turnuri din piese lego, modelam plastilină, completam puzzle-uri, îngrijeam animăluțe de pluș bolnave și câte și mai câte.

Și de atunci, să știți că a mai trecut un timp, când copilul meu a ajuns să înțeleagă jocul aproape ca un om mare. Bănuiesc că ați văzut pe pagina noastră de facebook că lui David îi place să intre în jocuri, respectă pașii, înțelege regulile, ba chiar de curând a început să accepte și când pierde. Ei, acest moment când jucăm jocuri de societate e grozav, mai ales că ne putem juca toți 3. Continue reading

Delfinariu și Microrezervația din Constanța – minivacanța noastră de o zi la mare

După un Paște în care am luat zeci de temperaturi pe zi, măsurat mililitri de antibiotic, alternat nurofen și panadol, încercat metode de convins copilul să ia măcar o înghițitură de mâncare, am fugit spontan la mare. Ne-am decis rapid, de pe o zi pe alta, pentru că planul de a merge cu o săptămână în urmă fusese năruit de îmbolnăvirea lui David. Am vrut să mergem la mare, pentru că ne doream un loc mai puțin aglomerat, când plaja e liberă, soarele nu e atât de arzător ca în timpul verii, când simți că te poți bucura din plin de frumusețea mării, nu de priveliștile vecinilor de prosop. Puterea pe care marea o are asupra psihicului uman e atât de reală, încât efectiv am simțit în timp ce pășeam pe nisipul cald cum marea îmi ia gândurile de furie, tristețe și deznădejde pe care le simțisem în utlimele zile și le duce departe, în largul infinit. Și chiar așa a fost. Minunat! Continue reading

Puterea copilului introvertit

Când eram mică am participat la multe serbări. Recunosc că nu îmi mai amintesc perfect ce roluri jucam, dintr-o fotografie de pe atunci îmi dau seama că o dată am fost anotimpul vara, pentru că purtam o coroniță cu spice pe cap, iar sora mea geamănă își amintește că era primăvara. (dovada de acum 30 de ani, la finalul articolului 😊) Arătam în acele poze… nici nu știu cum să mă exprim, serioasă, dacă e să-l citez pe David care s-a uitat la fiecare fotografie în parte și m-a întrebat curios: Mami, de ce erai așa serioasă?. Dacă ar fi să mă întorc în timp și să mă uit la mine-copilul, cu mintea de acum de om mare, pot să spun că nu cred că mă simțeam confortabil in situațiile acelea, că era la mijloc o emoție intensă, un fel de amestec de rușine, frică de a vorbi în public, de a nu uita poezia și alte sentimente nefericite din aceeași gamă. Genul acesta de situații și alte ocazii similare din viața de adult mi-au transmis că natura mea este una liniștită și poate chiar introvertită, deși din familie, din școală, din exterior în general se transmitea exact contrariul, că dacă ești volubil, în centrul atenției, așa este bine. Continue reading

1 2 29