Atunci când jobul tău este să scrii, zi de zi, multe ore pe zi, timpul de a scrie pentru tine, pentru sufletul tău, dispare. Nu mai ai energia, răbdarea, dorința de a-ți așterne gândurile în scris deși, tu știi cât de bine îți face. E oarecum la fel cu bucătarul unui restaurant care, după o zi lungă de petrecut printre mirosuri și gusturi diverse, alege să mănânce acasă un simplu sandviș cu cașcaval. E de înțeles!

Mi s-a întâmplat des în ultima vreme să încep să scriu și să mă pierd pe parcurs. Motive diverse. Deși, am multe ciorne offline cu o mulțime de gânduri, de momente petrecute cu David pe care aș vrea să le păstrez, să le recitesc după ce timpul trece, nu am reușit să le continuui, să le dau o formă finală. Și au rămas acolo, într-un spațiu pierdut.

Am început de exemplu să scriu despre povestea primului film la cinema, despre experiența lui David, când a fost el 100% pregătit, cât și cum a stat în sala de cinema, lucru care s-a produs acum câteva luni bune, adică după ce a împlinit 4 ani. De atunci am mai văzut și alte filme. Dar, ciorna a rămas acolo, nepublicată, iar povestea nepovestită. S-a pus praful timpului pe ea, iar probabilitatea să o reiau e mică, mică de tot. Vă spun doar atât, pentru cei interesați, dacă aveți un copil cu care vreți să mergeți la cinema, asigurați-vă că anterior ați mai urmărit filme acasă și a avut răbdarea să urmărească tot sau aproape tot filmul, altfel veți da banii inutil.

Am vrut să scriu despre mini-vacanța noastră la munte, cu sora mea geamănă și prietena noastră din copilărie, despre cât de interesant a fost să ne vedem împreună cu proprii noștri copii, rememorând momente de când eram exact de vârsta copiilor. Despre ce putere fantastică are muntele asupra noastră, cum îți umple rezervoarele cu energie și te face să te întorci mai plin de viață, mai pozitiv, mai liniștit sufletește. By the way, ea e sora mea geamănă ❤️

 

Am vrut să scriu despre ce jucării și jocuri îi plac lui David la 4 ani și faptul că a învățat să joace jocuri pe consolă tv. Am mai spus și cu altă ocazie că noi am fost deschiși în privința desenelor pe telefon sau televizor, la fel suntem deschiși în privința jocurilor pe telefon, respectiv pe consolă. Nu îmi mai motivez alegerea aici, am spus-o și cu altă ocazie, cred că fiecare părinte trebuie să-și observe copilul, trebuie să analizeze ce impact au aceste mijloace de divertisment asupra dezvoltării copilului, ce valoare îi oferă aceste jocuri electronice în defavoarea interacțiunii umane. Problemele de dezvoltare comportamentală și cognitivă trebuie tratate ca orice tip de afecțiune și intervenit asupra lor, e oarecum asemănător cum unui copil bolnav de diabet nu îi dai să mănânce dulce. Și că tot am amintit de acest aspect, David are un PS4, iar favoritul lui este jocul Lego Movie.

Am vrut să povestesc despre ziua în care am fost singură la cumpărături o zi întreagă (aproape o zi) și cum m-am simțit să nu vorbesc cu nimeni, doar să observ, să mă uit la oamenii din jur, să mănânc singură, să conduc singură, să nu am grija unei alte persoane, să nu fiu determinată să cer părerea altcuiva când trebuie să fac o alegere. Am vrut să scriu despre cât de mult ne dorim să fim mereu în acțiune, să facem ceva, să ne umplem mintea cu gânduri, pe principiul „să nu treacă viața pe lângă noi, degeaba” prejudecată absolut eronată după părerea mea. A fost ciudat și plăcut a fost în același timp, am simțit cât de bine este uneori să fii doar tu cu tine, 100% conștient de prezența ta, despre cât de bine este ca tu să-ți fii mai întâi propriul partener de drum.

Am vrut să scriu despre grădina noastră și despre cât de mult s-a transformat în doi ani de când ne-am mutat. Despre cum am găsit un fel de relaxare și deconectare de la orice gând neplăcut, udând sau rupând iarba din jurul florilor, despre cum l-am transformat în momentul meu, în locul meu fericit introvertit.

Am vrut să vă povestesc despre cărțile extraordinare pe care le-am citit în ultima vreme și trebuie să mărturisesc că s-au mai adunat câteva. Mi-e imposibil să nu vă spun cât de mult mi-a plăcut Necredincioasa, de Ayaan Hirsi Ali, una dintre cele mai impresionante, profunde, dramatice și greu de digerat cărți autobirografice din câte am citit, despre religie (islamism), condiția femeii musulmane, societate modernă și tradiționalism. Este o carte care mie personal mi-a zdruncinat credințele și m-a făcut să văd privesc din alt punct de vedere religia.

Am vrut să scriu despre tot ce e frumos în viață, dar și despre momentele de așteptare, despre cum orice are nevoie de timp ca să crească, să evolueze. Am vrut să scriu despre zilele în care m-am simțit pierdută în butoiul cu melancolie și cum o simplă propoziție spusă de David a făcut ca tot norul negru să se risipească: „Pentru mine ești cea mai bună mamă!” Corect, nu-i așa? Pentru el trebuie să fiu „cea mai bună mamă”, iar dacă el crede asta, oare mai contează altceva?!

Am vrut să scriu despre cum am realizat cât de mult am ajuns să complicăm noi adulții lucrurile și cât de greu ne vine să gândim simplu, concret.

În continuare cred că viața noastră are nevoie de un echilibru între ceea ce facem și ceea ce simțim, între muncă și spirit, între rău și bine, între frumos și urât, pentru ca lucrurile să se aranjeze, să capete sens. În continuare cred că trebuie să-ți faci timp să oprești timpul în loc pentru a-ți asculta vocea interioară.