Ganduri de mama

Puterea copilului introvertit

Când eram mică am participat la multe serbări. Recunosc că nu îmi mai amintesc perfect ce roluri jucam, dintr-o fotografie de pe atunci îmi dau seama că o dată am fost anotimpul vara, pentru că purtam o coroniță cu spice pe cap, iar sora mea geamănă își amintește că era primăvara. (dovada de acum 30 de ani, la finalul articolului 😊) Arătam în acele poze… nici nu știu cum să mă exprim, serioasă, dacă e să-l citez pe David care s-a uitat la fiecare fotografie în parte și m-a întrebat curios: Mami, de ce erai așa serioasă?. Dacă ar fi să mă întorc în timp și să mă uit la mine-copilul, cu mintea de acum de om mare, pot să spun că nu cred că mă simțeam confortabil in situațiile acelea, că era la mijloc o emoție intensă, un fel de amestec de rușine, frică de a vorbi în public, de a nu uita poezia și alte sentimente nefericite din aceeași gamă. Genul acesta de situații și alte ocazii similare din viața de adult mi-au transmis că natura mea este una liniștită și poate chiar introvertită, deși din familie, din școală, din exterior în general se transmitea exact contrariul, că dacă ești volubil, în centrul atenției, așa este bine. Continue reading

Advertisements

De ce aleg să văd partea plină a paharului sau luminița de la capătul tunelului

Pe cuvânt că nu trebuie să fiți de acord cu ceea ce voi scrie acum. Sincer, nici nu mi-ar plăcea să gândim toți la fel, să avem aceleași opinii, gusturi și preferințe, vă dați seama cum ar fi? Dumnezeule, cum ar fi să ne placă aceeași rochie sau același model de mașină, aceeași carte, aceeași floare sau același fel de mâncare? Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta lumea noastră. E minunat că suntem diferiți, că gândim diferit, că vrem lucruri diferite, atâta vreme cât acest lucru nu implică să ne călcăm în picioare unii altora preferințele. 

Ceea ce m-a făcut pe mine să scriu pe acest subiect este faptul că adesea văd pe facebook postări negative pline de victimizare, de ură și dispreț. Știu că rezonăm mai bine la “trist”, că ne simțim mai bine în propria piele dacă cel de lângă noi e mai jos decât noi,  dacă i s-a întâmplat un lucru trist la fel ca și nouă, dacă știm că nu suntem singurii din această lume care suferim. Continue reading

Cele mai frumoase lucruri din viață sunt gratis

Și continuui prin a spune că de multe ori, suntem prea obosiți, stresați, supărați, nefericiți, furioși, bolnavi, mâhniți… ca să le vedem. Ele sunt chiar lângă noi, lângă fiecare dintre noi, doar că ochiul fiecărui om percepe diferit frumusețea. Vă provoc să faceți un exericițiu cu mine să căutați timp de 1 lună, în fiecare zi, dar chiar în fiecare zi, de dimineață când vă treziți, până seara la culcare, cât mai multe lucruri frumoase, gratis, care vă bucură de câte ori le vedeți, simțiți, gustați, trăiți.

Aceasta este lista mea pentru luna Martie, deși pot spune într-un fel că am început-o mult mai devreme pentru că o parte dintre ele îmi sunt deja obiceiuri: Continue reading

Zilele cu iubire

Știu că sunt persoane care nu serbează Valentine’s Days din simplul motiv că, spun ei, nu au nevoie de o zi în care să celebreze iubirea, că e o găselniță de marketing, o invenție scornită să te facă să scoți bani din buzunar. Habar nu am dacă e bine sau rău ce zic. Cred că într-adevăr dacă nu simți să “cânți” la unison imnul iubirii nu trebuie să o faci, indiferent care îți este motivul, fără să fie nevoie să te justifici în vreun fel. Pe de altă parte, cred totuși că e minunat să împarți cu oameni de pe tot pământul aceeași energie comună, o energie frumoasă, cea mai frumoasă și mai puternică din univers.

Doar că, trebuie să recunoaștem, Ziua Îndrăgostiților nu o putem serba la fel la 16 ani, la 20 , la 30 sau după 60 de ani. Pentru că lucrurile se schimbă în timp, apar copiii, ai un alt fel de mod de a vedea viața, iar îndrăgosteala aceea adolescentină se schimbă, se transformă într-o iubire mai matură. Iar cei care sunt într-o relație de mai mulți ani, o relație de cuplu în care încă se iubesc și nu stau împreună “de dragul copiilor“, știu că relația de iubire e mai complexă, mai împlinitoare,  odată cu trecerea timpului, decât un foc de paie care se stinge la prima pală de vânt. Iar, lucrurile acestea legate de iubire nu mai pot fi programate ca mersul la coafor, Știi dragule, pe 14 februarie mi-am propus să te iubesc mai mult . Continue reading

Curajul de a te lăsa văzut sau nevoia de a fi apreciat?

Acum patru ani, când m-am decis să scriu pentru prima dată pe blog despre puiul meu abia născut, m-am gândit că locul acesta va fi un spațiu unde voi colecta amintiri cu el. Și mi-am propus să transform în mici povești amintirile cu David, pe care mă gândeam eu că le va citi la un moment dat, așa cum am făcut eu copil fiind cu pozele alb negru făcute de părinții mei. Fotografiile acelea micuțe cu margine albă și ondulată, cu mine și surorile mele în diverse ipostaze din copilărie, le-am văzut și revăzut de foarte multe ori, de sute de ori.

Normal, că atunci când am ales să fac acest pas, m-am gândit că lucruri personale vor fi expuse, că blogul va fi din ce în ce mai vizibil, că vom fi văzuți. Normal, că m-am gândit că unii vor fi de acord cu noi, cu felul nostru de a fi, că ne vor plăcea, în timp ce alții ne vor dezaproba, că vor critica modul nostru de a gândi, de a fi. Se vor întreba de ce alegi să te expui, de ce alegi să te lași văzut, așa cum ești tu, de ce te pui pe tavă și te oferi. Dar, eu simțeam din toată inima să-mi mărturisesc dragostea și recunoștința de a fi mamă, de a-l avea pe David, încât o mulțime cuvinte îmi stăteau pe limbă, mai mult decât dornice să treacă de hotarul buzelor. Voiau să fie scrise, pentru că este modul în care mă exprim cel mai ușor. Continue reading

Bine că ai plecat… 2018

Nu am ales să scriu la început de an despre rezoluțiile pe care mi le-am planificat, pentru că nu mi-am pus nimic în plan, cum de altfel fac sau mai bine zis nu fac în ultimul timp. Viața a ales să mă surprindă de prea multe ori, exact când mă așteptam mai puțin, încât să cred că de mine depinde să împlinesc niște obiective tăinuite într-un folder.  Cred mai degrabă că depinde de mine să fac față la ceea ce primesc, să dau dovadă de curaj în încercările la care sunt supusă, să fac alegerile care corespund cu ceea ce simt.

Povestea anului trecut nu este una tocmai norocită, dar este una cu final deschis, așa cum este și o parabolă, așa că doar eu singură pot trage concluziile. Și vi le povestesc și vouă. Chiar dacă anul pentru mine reprezintă doar o formulă de calcul al timpului, aleg  de data aceasta să spun că anul trecut nu mi-a plăcut, dar că paradoxal m-a făcut să apreciez mai mult… timpul. Timpul în care am fost eu cu mine (am citit foarte multe cărți despre unele am scris, despre multe din păcate nu), timpul în care am fost mai aproape de natură (am trăit primul an în casa noastră nouă la țară), timpul pe care l-am trăit alături de David. Continue reading

O săptămână până la Crăciun

Am obiceiul de a-mi face așteptări legat de orice, de oamenii de lângă mine, de cum va reacționa David într-o situație nouă, de job, de prieteni, de familie, deci cum spuneam de orice. Și ajung să înghesui în toată această așteptare toate dorințele și năzuințele mele cu privire la acel lucru. Și nu de puține ori am ajuns să fiu teribil de dezamagită, ba chiar să sufăr de-a dreptul, căci fie copilul nu s-a bucurat de momentul care credeam că o sa-l bucure, fie prietenului nu i-a placut cadoul pentru care am umblat cât să tocesc tălpile de la pantofi, fie pur și simplu unul dintre noi s-a îmbolnăvit și nu am mai plecat în vacanța mult așteptată. Continue reading

Un brad de Crăciun și o moștenire pe care o transmitem mai departe

Jubilează de fericire la gândul că vom împodobi bradul. Este primul nostru brad natural de când suntem 3. Mirosul lui e fascinant, e un amestec de pădure, de iarbă, de crud. E atât de frumos, de purificator. Explozie înăbușită. Mi-aș fi dorit să rămână în mediul lui natural, însă aș minți să nu recunosc cât de tare îmi place aici, în casa mea. Pur și simplu îl ador. Și David e încântat de cât de maiestuos arată. Așteaptă cu nerăbdare să-l împodobească. Abia las cutia cu globuri din mână că o acaparează întru totul. Ia o decorațiune și se uită întâi la ea câteva clipe ca și când ar fi absorbit într-un alt timp. Chiar își aduce aminte pentru că îmi spune că sunt globurile de la garsonieră. Nu aș fi crezut. Primele raze de strălucire țopăie pe crenguțele verzi și țepoase și se strecoară tiptil prin toate încheieturile. Continue reading

Contează călătoria, NU destinația

Să fii trecut aproape 1 an de când David îmi cere să îi răspund la întrebări legate de existența lui, unde era el când eu eram mică,  dacă noi, părinții lui, am fost copii, de ce nu apare în anumite fotografii unde sunt eu și tati în vacanță sau la diverse evenimente, deși de mic obișnuia să se uite pe fotografii, să-i vadă pe nași care locuiesc departe, pe bunici sau pe verișori. Realizez într-adevăr că acum trece într-o nouă etapă de conștientizare a lucrurilor ce țin de viață și nașterea lui, așa că nu poate decât să mă bucure.

Ceea ce mi-a venit în minte să fac prima dată când m-a întrebat  dacă eu am fost bebeluș a fost să-i arăt albumele cu fotografii, din copilărie, dar și de la diverse evenimente, precum nunta. A fost fascinat și le-a răsfoit de atunci de zeci de ori.

Continue reading

Zilele acelea care DOR

Nu are mai mult de câteva luni, dar are o voință și o energie fantastică. Ești permanent cu el, îl privești cât de minunat doarme, îi admiri fiecare părticică din corp și i-o săruți de zeci de ori pe zi. Dar, vine o zi sau poate mai multe, când parcă nu-l recunoști. Bebelușul acela care împarte zâmbete cu generozitate, care înmoaie orice inimă oricât de împietrită ar fi de durere, e acum un copil nervos, plângăcios, căruia nu-i convine nimic, dar nimic din tot ceea ce te străduiești să faci. Și tu ești obosită, poate cu o operație cezariană încă nevindecată, poate cu o naștere naturală care încă supurează în suflet, și îți vine să fugi, să plângi, să lovești.

Și zilele acelea care dor trec… Continue reading

1 2 8