Copilăria mea a stat sub asediul multor frici. Frici care stau bine ascunse și în prezent și care uneori ies la iveală în diverse moduri. Pe unele reușesc să le descopăr, să le înțeleg, să le înving, pe altele nu, și sunt convinsă că își fac de cap cum știu ele mai bine. Pe una dintre aceste frici am capturat-o. Este a fost frica de a da naștere unui copil. O preluasem de la mama care ne spusese nouă, celor 4 fiice ale ei, în linii mari desigur, pentru că nu exista o comunicare deschisă pe vremea aceea cu privire la sexualitate și lucruri de acest gen, despre cât de dureroasă, traumatizantă și neplăcută este nașterea. Am crescut cu această frică așa cum am crescut cu ideea că barza este cea care aduce copiii pe lume. Și frica de a naște a intrat adânc în colțurile ascunse ale minții mele și a crescut la loc călduț ca aluatul în cuptor, odată cu trecerea anilor. Mama la rândul ei cu siguranță primise moștenire această frică de la mama ei și o transmisese mai departe fără să știe și în mod clar fără să vrea, așa cum din păcate cred că se întâmplă în continuare în alte relații mamă fiică și cu multe alte frici transmise de către părinți copiilor.

Cu timpul, cu anii care au urmat maturizării mele ca femeie, am auzit și un alt fel de povești. Era și normal până la urmă să înțeleg că totuși lucrurile nu mai sunt chiar așa de ”dificile”, pentru că trecuseră între timp 30 de ani, iar informațiile la care eu spre deosebire de mama aveam acces sunt imposibil de cuantificat. Dar, frica era în continuare acolo, pentru că după cum poate știți pe propria voastră piele, modul în care frica ia controlul minții, în ciuda argumentelor pe care tu încerci să i le aduci, este halucinant.

Dacă ar fi să mă întorc în ziua în care am devenit mamă, acum 5 ani, da, pot spune că și pentru mine nașterea a fost un eveniment dificil. Primele zile după operația de cezariană mi s-au părut foarte grele. Mă durea tot corpul, îmi era cumplit de greu să fac un pas, mă înfiora vederea operației.

Dar, ceea ce nu pot să uit este senzația pe care am simțit-o când l-am văzut pe David. A fost pentru mine un sentiment nou, un alt fel de iubire. Maternitatea mi-a adus un sentiment căruia eu i-aș fi dat o definiție nouă, aș fi inventat un nou cuvânt în dicționar. Dragostea de mamă este ceva atât de unic, de frumos, încât eu de fiecare dată când scriu (și de câte ori am scris) îmi e teamă că nu voi transmite ceea ce trebuie, că nu voi găsi cele mai frumoase cuvinte care să descrie exact ceea ce simt. Pentru că da, așa cum spuneam, frica mă domină.

Însă, frica de a deveni mamă pentru mine nu mai există. Faptul că simt o așa iubire când îl privesc pe David, îmi amintește mereu că am făcut față. M-am descurcat. Sentimentul pe care îl am acum privind în urmă este că… am reușit! Și nu aș putea să mai vorbesc despre acest lucru ca fiind o experiență cruntă, (deși în primele săptămâni după naștere nu aș fi zis acest lucru, ba dimpotrivă, aș fi demoralizat pe oricine) ci ca fiind un lucru care m-a făcut mai puternică.

Mi-am descoperit puterea într-o cu totul altă formă, odată cu maternitatea. Am găsit noi valențe ale curajului. Și am început să înțeleg altfel ce înseamnă să fiu puternică. Am lăsat în urmă o frică, o teamă, o angoasă, care nu prea mai semăna deloc cu ceea ce credeam înainte.

Ceea ce am ajuns eu să înțeleg este că viața mi-a oferit pe lângă darul unui copil și un alt fel de dar, acela de a lăsa în urmă o frică. Și acest lucru l-aș spune tuturor femeilor din lume, ceea ce vei simți pentru copilul tău îți va da aripi să zbori pe cele mai înalte culmi și forță să miști munții din loc.

La multi ani femeie! La mulți ani mamă!