M-am oprit din tot ceea ce făceam pentru a scrie despre această carte. Nu am mai avut timp în ultimul timp să scriu pe îndelete despre cărți, ci doar să fac mici recomandări pe pagina de facebook. Dar, acum mi-am făcut timp. Probabil pentru că iubesc păsările sau poate că povestea cărții m-a răscolit. Și mai probabil e faptul că această carte mi s-a părut foarte potrivită pentru contextul actual în care ne aflăm cu toții și o văd o lectură #mustread pentru copii și adolescenți.

Dacă o să vă spun că această carte este ”una dintre cele mai frumoase cărți pentru copii” pe care le-am citit, poate veți spune că este un clișeu. Dar, dacă totuși veți avea curiozitatea să citiți mai departe, sunt convinsă că veți înțelege exact la ce mă refer. Am ales această carte pentru a i-o citi lui David la culcare. Vă povesteam mai demult că la noi în familie cititul a devenit ritualul de culcare, din fiecare seară. Cărțile pe care le citim acum (adică pe care i le citesc lui David) sunt cărți pentru copii ceva mai mari, cărți cu subiect profund, cu acțiune, care se derulează pe câteva sute de pagini.

Alegerea aceasta la noi a venit natural, după ce îi comandasem de curiozitate Pânza Charlottei și Aventurile lui Habarnam, asta pentru că David nu voia să îi recitesc poveștile pe care i le citisem deja de mai multe ori. La ambele, David aștepta cu nerăbdare fiecare capitol, să vadă ce se întâmpla în continuare. Același lucru se întâmplă acum cu coleția Erus și Valea Răbdării, Generozității, Iubirii și Recunoștinței. Numai că această carte, Păsările Dintr-o Bună Zi, nu am apucat să i-o citesc în întregime lui David, deoarece pe mine m-a captat total și am citit-o parcă dintr-o suflare pe toată.

”Păsările Dintr-o bună zi” de Sally J. Pla începe de parcă ar fi un moment desprins dintr-una dintre zilele noastre, însă igiena exagerată a personajului principal nu are legătură cu un virus, ci cu o tulburare obsesiv compulsivă. Și o să citez exact începutul cărții pentru că e punctul perfect de plecare al review-ului meu. Să știți că o să mai pun citate din carte, dar promit să nu dezvălui prea mult, de final nici atât nu o să vorbesc, însă aș vrea să înțelegeți ideea cărții și motivul pentru care eu o recomand cu atât de mult drag.

Mâinile mele nu sunt destul de curate până nu le spăl de douăsprezece ori, câte o dată pentru fiecare an din viața mea. Spăl-clătesc-unu-spăl-clătesc-doi-spăl-clătesc-trei-spăl-clătesc-patru-spăl-clătesc-cinci-spăl-clătesc-șase, îmi întind palmele în apa opărită și o iau de la capăt. Fac asta repede, ca să nu își dea nimeni seama, și, de obicei, chestia asta îmi ia exact cât le ia lui Joel și Jake să se stropească unul pe celălalt și să arunce prosoapele pe jos, adică ce înseamnă pentru ei să se spele.

De data asta trebuie să mă grăbesc, pentru că Buna deja țipă de pe aleea din fața casei:

– Charlie, mișcă-ți fundul mai repede! Ne așteaptă Taică-tu!

De fapt, nu ne așteaptă. Tati nici nu știe dacă suntem în camera lui de spital sau nu.

El este Charlie, un băiat de 12 ani, cum probabil ați înțeles deja, are doi frați gemeni pe Jack și Joel, mai mici decât el cu doi ani și o soră mai mare pe nume Davis. Sunt orfani de mamă, motiv pe care îl veți afla din primele pagini ale cărții, și în prezent se află în grija bunicii, deoarece tatăl lor, jurnalist de război a suferit un accident militar, în urma uneia dintre călătoriile sale în care intervieva soldați.

Mai târziu, în pat, mă gândeam la ultima dată când l-am văzut pe tata. Nu-și luase vechea uniformă, ca tatăl Ludmilei. Nu. Când a plecat, purta doar un tricou vechi de culoare gri, de la Maratonul distracției organizat de școală, și o pereche de blugi obișnuiți. Dar tot era ceva diferit la el. Toate bagajele erau îngrămădite în hol. Nu-mi plăcea când pleca, așa că am alergat sus în camera mea să mă întind în pat, să mă uit la chipul mamei de pe tavanul cu noduri de pin și să aștept să aud cum se închide ușa din față.

Dar tata a venit după mine.

-Charlie?

S-a aplecat în ușă, ținându-se de tocul ei, ca să-i văd doar jumătatea de sus, înclinată în diagonală. Ca și cum era deja în drum spre ieșire, departe de noi.

-Te iubesc, prietene. Tata a lovit tocul ușii cu mâna. Fii cuminte. Ascult-o pe Buna. Vă vrea binele. Și trimite-mi emailuri! mi-a spus. Povestește-mi ce se întâmplă.

-Ce-i așa de frumos acolo, am spus, de trebuie să pleci?

S-a îndreptat, ca să-l văd cu totul în ușă.

-Nu plec din cauză că eu cred că o să fie frumos.

-Atunci de ce?

S-a gândit puțin.

-Mă duc pentru că este opusul frumosului. Pentru că e oribil.

-Da?

-E important să spui poveștile oamenilor care sunt prinși în război, în violență. Nu putem să ne prefacem că nu se întâmplă. Deci, voi fi acolo scriind pentru ei. De ce nu scrii și tu ceva? Putem să ne trimitem mesaje.

-Despre ce vrei să scriu?

Tata a zâmbit.

-Păsări, a spus.

Apoi a plecat.

Acest citat este laimotivul cărții. Călătoria pe care Charlie o va face, ”cei 4000 de kilometri în compania unor apucați”, are legătură cu păsările, cu acele păsări pe care își dorește să le vadă împreună cu tatăl său când acesta se va face bine. Numai că viața se întâmplă în așa fel încât el le va vedea fără tatăl lui. Pentru că tată lui urmează un tratament de recuperare în alt stat, la distanța de 4000 de kilometri de acasă. Astfel că, le va vedea alături de frații săi și de Ludmila, tânăra care își va pune amprenta în această carte destul de mult, o tânără nonconformistă cu o copilărie uluitoare, care îi dă forță și curaj lui Charlie să-și depășească anumite limitări psihologice.

Mult mai târziu, după ce toată lumea a adormit, aprind lantera mea cea mică și deschis jurnalul verde al dr. tiberius Shaw, frunzărindu-l ca să văd dacă scrie ceva de lebedele-trompetă. În schimb văd un desen făcut de mână. Pun pariu că l-a făcut chiar Tiberius Shaw! Sub imagine, scrie: ”Rândunici în zbor, pe cerul asfințitului. Aceste păsări trăiesc și își dau viața pentru stol, rămânând incredibil de apropiate una de cealaltă, toată viața. Cunoscând doar stolul și pe aproapele lor, aceste păsări trec prin lume ca o singură făptură.”

Și mă face să mă întreb. Oare și noi trece prin lume ca o făptură? Suntem și noi un stol?

”Charlie!, m-a întrebat Tata acum câteva luni, ”preferi stolul sau ești singuratic?”

Credeam că familia mea era stolul meu, dar nu prea mai e cazul. Tot ce fac e să țipe la mine pentru că îi țin pe loc. Pentru că mereu mă plâng. Pentru că mă spăl mereu.

Sunt grauri. Un stol de grauri , mai exact. Îi privesc cum se aruncă și se învârt, trecând unul peste celălalt în tot felul de forme răsucite, zvâcnite, întinse. Trebuie să fie cu miile. Sau sunt doar un singur lucru? Un tot întreg?

Davis își scoate telefonul ca să filmeze.

-Putem să-i arătăm Tatei. Hei. Cum de nu se ciocnesc? E un miracol!

N-a mai fost niciodată încântată de păsări. Sunt încântat să-i spun.

-Își iau informațiile din șapte puncte strategice din jurul lor. Își dau seama cât de mult sau de puțin pot să se apropie unul de celălalt. Ca un câmp de forță.

-Pe bune? Oare cum ar fi dacă oamenii ar avea câmpuri de forță? spune Davis. Dar, atunci, care ar fi cele șapte puncte? Nu înțeleg partea asta.

-Sunt cele șapte păsări care zboară cel mai aproape de ele. Deci, pentru mine ar fi Tata, Buna, Joel, Jake, tu, Ludmila…

-Și?

-Tiberius Shaw.

Davis se lovește peste frunte.

Tiberius Shaw este un ornitolog celebru și reprezintă pentru Charlie guru-idolul în materie de păsări. Studiul păsărilor reprezintă o pasiune pentru Charlie, dar în același timp îl ajută să se calmeze.

Să văd păsările în natură, ca să le șterg de pe lista Tatei, ei bine, e ca o pătură calmă care se așază peste mine, liniștindu-mi nervii. E mai bine decât o sută de spălări pe mâini.

{…}

În dimineața următoare, exact la ora șase, ne întâlnim cu Buna în holul spitalului din Virginia. E ciudat s-o vezi în locul ăsta complet diferit. Buna poartă unul dintre treningurile ei. Poartă treninguri tot timpul, chiar dacă n-am văzut-o niciodată făcând sport. Totuși, azi arată cam neglijent – părul scurt, argintiu, îi stă în toate părțile, în loc să fie drept și ridicat, cum are de obicei casca de păr. Pare că a dormit pe o canapea. Sau într-un scaun, la patul Tatei, așa cum făcea la început, în San Diego.

-Păzea, că vin călătorii obosiți, spune Buna, întinzându-și brațele. Unde sunt îmbrățișările mele? Joel, de ce Dumnezeu porți peruca aia? Chiarlie, ai crescut un centimetru de când nu ne-am mai văzut? Îmbrățișări, vă rog!

În acest spital, în jurul mânerelor și al colțurilor ușilor sunt urmele murdare de la milioane de mâini. Nu există ghivece de palmieri, canapele portocalii sau magazin de suveniruri. Nici Ellie, în șorțul ei albastru. Nici sculpturi de păsări așteptându-mă pe raft.

Mi-a plăcut foarte mult cum pe tot parcursul cărții, cuvântul Tata este scris cu literă mare. Chiar dacă prezența tatălui apare în mare parte prin povestirile lui Charlie, penru că tatăl a suferit un accident foarte grav, fiind rănit la cap, ceea ce se subînțelege este o dragoste enormă pe care Charlie și frații lui i-o poartă.

O să mă opresc aici, nu o să vă povestesc mai mult deoarece nu mi-am dorit ca acest articol despre cartea Păsările dintr-o bună zi să fie o analiză literară plictisitoare, ci mi-aș dori să vă transmit o parte din gândurile mele. E o carte foarte potrivită momentului prin care trecem cu toții, aș spune chiar foarte potrivită pentru copiii mai mari și adolescenții care stau foarte mult în casă, prinși între dorința de a”zbura” liber alături de alți tineri asemeni lor și maturitatea lor precoce de a înțelege cu adevărat situația prin care trece lumea la nivel mondial.

Îndrăznesc să spun că este o carte terapeutică, grozav de frumos scrisă, în exprimări simple dar profunde, special alese pentru tinerii #smartage.

Dacă ați ajuns aici, vă lansez provocarea să o citiți, pentru că sunt convinsă că vă va plăcea mult și mai cred ceva, că de fiecare dată când veți vedea o pasăre, garantez că o veți privi cu mai multă atenție, dintr-o altă perspectivă.

”