Pe final de an, am terminat de citit 4 carti, intr-un ritm alert, demn de maraton. Nu ca m-ar fi obligat cineva, ci pur si simplu pentru ca nu rezistam sa nu aflu ce urma. Imediat ce David adormea, se juca cu tatal lui sau se concentra singur la ceva, imi luam telefonul si citeam. Povestile de viata scrise de Elena Ferrante m-au facut dependenta de ele. Modul natural in care scrie, firul invizibil cu care te leaga parca de viata personajelor ei, m-au tintuit multe ore acolo in lumea descrisa de ea in cuvinte si imaginata de mine in culori personale.

Si pentru ca in ultima perioada am avut multe nopti cu insomnie, aceste ebook-uri au fost salvarea mea. Atat de tare m-a prins prima carte Prietena mea geniala incat pe celelalte trei le-am cumparat ca si hipnotizata: Povestea noului nume, Cei care pleaca si cei care raman si Povestea fetitei pierdute.

Motivul pentru care scriu despre ele este strict acela de a va impartasi cat de mult mi-au placut. Nu cred ca o sa obosesc vreodata sa spun ca pentru mine cartile sunt un ragaz dupa o zi grea, un moment de relaxare personala sau oaza de liniste, spuneti-i cum ii vreti, pentru mine sunt toate laolalta si mult peste. Daca obisnuiti sa imi cititi blogul si daca rezonati intr-o oarecare masura cu modul meu de a gandi, va asigur ca aceste carti va vor placea pentru ca povestesc despre viata, cu bune si rele, despre copilarii dificile si casatorii zbuciumate, despre iubire si ura, despre viata si moarte intr-o maniera atat de captivanta incat cu greu veti lasa cartea din mana.

Toate cele 4 carti sunt legate intre ele de povestea de viata a doua fetite care devin prietene la varsta inceperii scolii, intr-un cartier sarac de la periferia orasului Napoli, Italia, anilor ’60, iar firul povestii ne duce foarte departe in timp. Toate cartile sunt povestite din perspectiva lui Lenu (Elena Greco), devenita si scriitoare, care se decide sa scrie despre viata ei si a cartierului in care a crescut in momentul in care prietena ei Lila (Raffaella Cerullo) dispare, fara sa lase vreo urma a existentei ei.

Stiti deja ca nu o sa va povestesc prea mult, insa vreau doar sa va las cateva ganduri cat sa va faceti o impresie daca nu ma credeti pe cuvant ca tare sunt faine 🙂

Prima carte, Prietena mea geniala, vorbeste despre copilaria si adolescenta celor doua protagoniste Lila si Lenu, despre prietenia care se leaga intre ele, o prietenie bazata pe un fel de competitie care le face dependente una de cealalta. Mi-a placut mult aceasta idee de completare dintre doua firi complet opuse, doua tipare umane care isi gasesc motivatia una in cealalta, care au nevoie una de cealalta pentru a merge mai departe intr-o viata grea marcata de saracia si violenta cartierului in care traiesc.

Lila a aparut in viata mea in clasa intai si m-a impresionat imediat pentru ca era foarte rea. Toate eram putin rele, dar numai cand invatatoarea Oliviero nu ne vedea. Ea, in schimb, era rea tot timpul. Odata a rupt sugativa in bucatele, le-a bagat mai intai, una cate una in calimara, apoi a inceput sa le pescuiasca cu stiloul si sa le arunce in noi. […]

De-atunci exista deja ceva care ma impiedica s-o abandonez. N-o cunosteam bine, nu ne adresaseram niciodata niciun cuvant, desi ne luam tot timpul la intrecere, in clasa si in afara ei. Dar, simteam confuz ca daca as fi fugit impreuna cu celelalte, i-as fi lasat ceva din mine pe care nu mi l-ar mai fi dat inapoi.[…] (Fragment Prietena mea geniala)

Un aspect care m-a facut sa il tot analizez atat din perspectiva de copil, cat si din cea de parinte, a fost relatia dificila, incordata, a lui Lenu cu mama ei, de care nu se simte legata, ba dimpotriva de care fuge. Ideea aceasta de a nu deveni ca propria mama, de a nu-i semana, de a nu face aceleasi greseli, de a fi mai buna ca ea, se regaseste pe parcursul tuturor cartilor si da mult de gandit. Este practic “nevoia” oricarui copil de a fi vazut si de a-i demonstra parintelui ca e mai bun ca el.

O vreme, timpul la scoala mi s-a parut mai nesemnificativ ca de obicei. Apoi am fost absorbita de multimea de teme si de examene de sfarsit de an, ma temeam de note proaste, invatam neglijent dar mult. Si, in plus, ma presau alte griji. Mama mi-a spus ca eram indecenta cu tot pieptul acela care-mi aparuse si m-a dus sa cumparam un sutien. Era mai lipsita de tact ca de obicei. Parea ca se rusineaza de faptul ca am sani. Instructiunile aspre pe care mi le dadea erau rapide si insuficiente, abia mormaite. Nu apucam sa-i pun o intrebare, ca-mi si intorcea spatele si se indeparta cu mersul ei stramb.

Cu sutienul, pieptul a devenit si mai vizibil. In ultimele luni de scoala am fost hartuita de baieti si am inteles repede de ce. Gino si colegul lui raspandisera zvonul ca aratam fara probleme cum eram facuta si, din cand in cand, aparea cate unul care imi cerea sa repet spectacolul. O stergeam, imi apasam pieptul tinandu-mi peste el bratele incrucisate, ma simteam in mod misterios vinovata si singura cu vina mea. […] (Fragment carte Prietena mea geniala)

Scriitoarea Elena Ferrante (acesta fiind pseudonimul pentru ca nu se stie identitatea autoarei 🙂 ) scrie cu o sinceritate fantastica. Ofera detalii despre istoria si trecutul orasului Napoli, despre situatia si conflictele politice de la acea vreme, despre luptele dintre partidele politice si cele de strada, despre diferente dintre cei bogati si cei saraci, despre renuntarea la scoala din motive financiare, despre munca de la varste fragede, despre casatorii din interes care dor si lasa urme adanci asupra constiintei fragede a tinerilor. Scrie despre lucruri complicate si grave fara sa plictiseasca, fara sa te oboseasca.

Curand nu s-a mai multumit nici cu Pasquale. Ca si cum el i-ar fi pus in miscare un mecanism in cap si acum sarcina ei era sa puna ordine intr-o masa haotica de idei. Tot mai incordata, tot mai obsedata, probabil ea insasi cuprinsa de nevoia de a se simti inchisa intr-o viziune compacta, fara crapaturi, a complicat informatiile lui aride cu niste carti pe care le-a gasit la biblioteca. Astfel a dat motivatii concrete si chipuri obisnuite atmosferei de tensiune abstracta pe care de mici o respiraseam in cartier. Fascismul, nazismul, razboiul, Aliatii, monarhia, republica ea le-a transformat in strazi, case, chipuri, don Achile si bursa neagra, Peluso comunistul, bunicul camorist al fratilor Solara, tatal Silvio, fascist inca si mai rau decat Marcello si Michele, si tatal ei Fernando carpaciul, si tatal meu, toti toti in ochii ei compromisi pana-n maduva oaselor de vinovatii secrete, toti criminali insensibili sau complici docili, toti, cumparati cu firimituri. Ea si Peluso m-au inchis intr-o lume teribila care nu-ti lasa cale de iesire. (Fragment carte Prietena mea geniala)

Pe tot parcursul citirii celor patru carti m-am transpus in viata celor doua personaje principale, am trait odata cu ele, am suferit odata cu ele si m-am bucurat odata cu ele, pentru ca mi-a fost imposibil sa stau detasata, sa privesc de pe margine, ca la cinema, chiar daca povestea e demna de un scenariu de film. Nu m-am plictisit vreo clipa, niciun pasaj nu m-a facut sa-l citesc superficial, ci dimpotriva, am savurat fiecare rand. Am avut momente cand am fost de partea Lilei, cu toata nevoia ei de control, cu obsesia ei pentru dreptate, cu modul ei de a se dedica in intregime unei dorinte, indiferent de riscurile la care se supunea. Alteori, am fost de partea Elenei, fire mai calculata, mai determinata, cu remuscarile si neputintele ei, cu nevoia ei permenenta de confirmare.

Lila a stat tot timpul in picioare, avea dureri cand statea jos. Nimeni, nici macar mama ei care tacuse tot timpul, n-a parut sa bage de seama ca avea ochiul umflat si negru, buza de jos sparta, vanatai pe brate. Era inca in starea aceea cand, acolo pe treptele care duceau la casa soacrei, i-am scos ochelarii si i-am dat la o parte esarfa. Pielea din jurul ochiului avea o culoare galbejita si buza de jos era o pata violet cu striatii rosu-aprins.

Rudelor si prietenilor le spusese ca picase de pe stancile din Amalfi intr-o frumoasa dimineata insorita, cand ea si sotul ei se dusesera cu barca pana la o plaja chiar sub un mal galben. In timpul mesei pregatite in cinstea logodnei fratelui ei si a Pinucciei spusese minciuna aceea pe un ton ironic si toti o crezusera, tot ironic, mai ales femeile, care stiau dintotdeauna ce trebuiau sa spuna cand barbatii care tineau la ele si la care tineau si ele le bateau zdravan. In plus, nu era nimeni in cartier, mai ales de sex feminin, care sa nu creada ca ea avea nevoie de multa vreme de o ciomageala ca lumea. (Fragment carte Povestea noului nume)

Lila cu felul ei unic si curajos domina si influenteaza, schimba oameni si vieti deopotriva, insa pare ca nu poate trece de barierele orasului in care s-a nascut. Lenu, aparent mai stabila in comportament si in actiuni in perioada adolescentei, acum ajunsa la maturitate incearca si risca mai mult, isi depaseste conditia sociala, intra in diverse relatii, traieste tumultos.

Ultima data am interurupt-o cand deja se aratau zorile, tocmai terminase de povestit confruntarea cu Michele, I-am spus: “Gata, linisteste-te, i-ati temperatura”. S-a dovedit ca avea treizeci si opt si jumatate. Am imbratisat-o strans si i-am soptit: “acum o sa ma ocup eu de tine si, pana cand o sa-ti revii, o sa stam tot timpul impreuna si, daca va trebui sa merg la Florenta, tu si copilul veti veni cu mine.” A refuzat cu fermitate si mi-a facut ultima confesiune din noaptea aceea. A spus ca gresise ca-l urmase pe Enzo la San Giovanni a Teducio. Voia sa se intoarca in cartier.

-In cartier?

-Da.

-Esti nebuna?

-Imediat cum ma simt mai bine, asta fac.

Am certat-o, i-am zis ca era un gand indus de febra, ca ar fi istovit-o cartierul, ca era o prostie sa puna din nou piciorul in locul acela.

-Eu abia astept sa plec din locul acela, am exclamat.

-Tu esti puternica, mi-a raspuns uimindu-ma, eu n-am fost niciodata. Tu cu cat te simti mai adevarata, mai bine in pielea ta, cu atat te indepartezi mai tare. (Fragment carte Cei care pleaca si cei care raman)

La finalul ultimei carti, Povestea fetitei pierdute, am realizat cat de gresit e sa te situezi de o singura parte a baricadei, sa dai dreptate unei persoane, unei actiuni, unei situatii. Am inteles ca relatia tumultoasa a celor doua fetite devenite deja mature le-a ajutat sa creasca, le-a ajutat sa treaca peste greutati, le-a ajutat sa se inteleaga una pe cealalta.

Uneori ma simt vinovata si o inteleg. Alteori o detest pentru alegerea ei de a ma exclude atat de categoric acum, la batranete, cand am avea nevoie de apropiere si solidaritate. Intotdeauna a facut asa: cand nu ma supun iata ca ma exclude, iata ca ma pedepseste, iata ca-mi strica placerea de fi scris o carte buna. Sunt exasperata. Chiar si in acest fel in care-mi imaginez disparitia ei mai mult mai indispune decat ma ingrijoreaza. Poate ca n-are legatura cu micuta Tina, poate ca n-are legatura cu fanstasmele ei, care continua s-o obsedeze atat in forma fetitei de aproape patru ani, cea mai rezistenta, cat si in forma instabila a femeii care astazi, ca Imma, ar avea treizeci de ani. Are legatura mereu cu noi doua: ea care vrea ca eu sa ofer ceea ce natura ei si imprejurarile au impiedicat-o pe ea sa ofere, eu care nu reusesc sa ofer ceea ce natura ei si imprejurarile au impiedicat-o pe ea sa ofere, eu care nu reusesc sa ofer ce-si doreste ea; ea care se enerveaza din cauza insuficientei mele si, de ciuda, vrea sa ma anuleze cum a facut cu ea insasi, eu care am scris luni, si luni, si luni la rand ca sa-i alcatuiesc o forma care sa nu-si piarda marginile, si s-o infrang, si s-o linistesc, si astfel sa ma linistesc si pe mine.

Si am mai inteles un lucru, ca viata insasi e o permanenta surpriza si daca uneori e bine sa te iei cu destinul la tranta, sa-l provoci, alteori e bine sa-l distrezi sau pur si simplu sa-l primesti cu ceea ce iti ofera.

Lectura linistita sa aveti, ca de placut o sa va placa garantat 🙂

Apropo, daca le-ati citit, mi-ar placea sa va aflu impresiile!

Daca suntem pe aceeasi lungime de unda si vrei sa afli mai multe despre povestea noastra, poti da Like paginii de facebook Jurnalul Copilului  si te vom tine la curent cu ce facem 🙂

Sursa foto: emag.ro