Daca vrei sa afli mai multe despre copilul tau, aseaza-te pe podea langa el si jucati-va impreuna. Intra in lumea lui pret de cateva minute si permite-i sa te ghideze in locul unde el detine controlul. Priveste-l cu atentie, imbratiseaza-l de cate ori ai ocazia, zambeste-i, lasa-l sa te conduca pe taramul imaginatiei lui, bucura-te alaturi de el. Jocul este una dintre cele mai importante cai prin care copilul invata sa-si exprime sentimentele fara niciun pericol.

Daca ati sti cat adevar se afla in spatele acestor randuri ati intelege cu siguranta de ce in postarile mele din ultima perioada pledez mult pentru joaca si importanta jocului cu propriul copil. Am simtit cum s-a aprins o scanteie in mintea mea odata ce am inceput sa citesc aceasta carte Retete de jocuri – De ce si cum sa te joci cu copilul tau scrisa de Lawrence J. Cohen.

Nici nu a fost nevoie sa ajung la finalul cartii si sa citesc toate argumentele pe care psihologul american le mentioneaza ca sa rezonez cu ideile sale, acelea de a renunta la seriozitate si chiar la demnitate, si de a patrunde in lumea copilului, in conditiile impuse de acesta, pentru a cultiva apropierea, increderea si conexiunea. Le-am inteles sensul si am vazut rezultatele cu aplicabilitate imediata in cazul lui David, in diverse situatii zilnice.

Dar, mi-am dorit sa o termin cu si mai multa ardoare, si am facut-o, desi mi-a luat ceva timp fiind o carte de aproape 400 de pagini. Asa ca iata gandurile mele cu privire la aceasta carte, dar va avertizez ca e mult de citit 🙂

Instinctul de a se juca exista la toti copiii, inmugurind imediat dupa nastere si inflorind la 2-3 ani.

Cand imi amintesc cu cata pofta radea David la traznaile pe care le faceam in fata lui, initial la mutre haioase, mai apoi la cantecele cu versuri pe diverse tonalitati, apoi la mingii aruncate dupa care plonjam pe covor, la esarfe fluturate in aer, dialoguri imaginare cu animalele de plus, e imposibil sa nu rezonez cu Lawrence Cohen. Am simtit cum ne conectam intr-o lume doar a noastra, o lume plina de iubire.

Utilitatea jocului am vazut-o si mai mult odata ce David a crescut si a inceput sa-si manifeste independenta: cand nu vroia sa se spele pe maini la intrarea in casa – m-au salvat cantecelele si magia cu sapun, cand nu vroia sa-i tai unghiile – am folosit jocul cu animalele infometate, cand nu vroia sa ii schimb pampersul – inventam un cantecel despre el, cand refuza sa se imbrace – jocul cu hocus-pocus mi-a fost de mare ajutor.

Insa, sunt ferm convinsa ca jocurile ma vor ajuta sa restabilesc legatura afectiva cu el atunci cand va fi mult mai mare. Cand mormane de sentimente acumulate vor zace in el, cand hormonii specifici varstei vor da navala, cand presiunea anturajului si a scolii va fi greu de gestionat.

Din pacate, atunci cand spunem “Nu vreau sa ma joc”, copiii interpreteaza drept “Nu vreau sa vin langa tine, in lumea ta”. Si atunci nu-i de mirare ca ne spun “Nu vreau sa merg la scoala”, “Nu vreau sa merg la matusa Margaret”. Copilul spune pur si simplu ca nu vrea sa intre in lumea noastra. Cu cat intram mai mult in lumea lui, cu atat va fi mai cooperant cand il vom trage dupa noi in lumea adultilor.

Stiu ca teoretic timpul petrecut cu copiii ar trebui sa fie o activitate plina de veselie, dar in realitate ne trezim intepeniti in pozitii de combatanti dand vina pe stresul ce ne acapareaza vietile. Sau ne bucuram ca au crescut si ca nu mai au nevoie sa se joace cu noi, ca pot sta singuri in camera alaturata, si daca nu “iese cu bataie sau sange” atunci e totul ok.

Copiii de toate varstele au permanent nevoie de atasament si siguranta, iar interactiunea prin joc cu parintii e o cale importanta, daca nu cea mai importanta de a se conecta, de a simti iubire.

Mai mult decat atat, potrivit autorului, copiii au si mai multa nevoie de implicarea adultilor atunci cand:

• cand le este greu sa stabileasca legaturi cu cei de-o seama sau cu adultii;
• cand par incapabili sa se joace liber si spontan;
• cand apar schimbari in viata lor (inceperea gradinitei, nasterea unui fratior, separarea de un parinte, un deces in famile);
• cand sunt in pericol.

Prietena mea Linda ofera un exemplu minunat in ceea ce priveste nevoia ca parintii sa participe mai mult la jocul copiilor cand apar schimbari acasa. Tocmai nascuse al treilea copil; cei doi mai mari se agatau de ea si-i cereau imperativ atentia. Linda a inventat un joc pe care l-au botezat “umplutul”. Lua fiecare copil in brate si-si spunea ca-l va umple cu dragoste. Incepea cu degetele de la picioare, urca si incheia cu o sarutare pe crestetul capului. Apoi a adaugat alt element “oul cu dragoste”. Stiti trucul in care te prefaci ca spargi un ou in capul nei persoane, atingand-o usor pe crestet , si apoi rasfirand degetele prin parul ei? Linda numea aceste joc “oul cu dragoste” si-l spargea deasupra capului copiilor raspandind mai multa iubire. Cei doi copii mai mari iubeau jocul si voiau sa-l joace in fiecare zi.

Sa cresti un copil nu inseamna doar sa-i oferi hrana si sa-i implinesti nevoile ce tin de igiena. Asa cum spun psihologii, copiii au nevoie sa le fie “umplut paharul” cu afectiune indiferent ca sunt baieti sau fete. Autorul dedica un capitol intreg tratamentului diferit aplicat in functie de sex, o prejudecata cu care noi parintii din ziua de astazi am crescut. Alinarea, dezmierdarea si pretuirea nu-i fac pe baieti sa fie slabi, ci ii fac puternici afectiv, ii fac omenosi.

Timpul de joaca pe care eu il petrec cu David cred ca este cel mai frumos cadou pe care i-l pot face la aceasta varsta. Copilul fericit si bucuros de azi caruia ii ofer disponibilitatea mea fizica si afectiva va fi adultul increzator de maine. De aceea, incerc zi de zi sa ma las calauzita de el, sa am mai multa rabdare, sa-l las sa detina controlul cat mai mult. Bineinteles ca ma plictisesc sa ma joc cu masinute in fiecare zi, sa alerg cu el in spate neghezand, sa construim si reconstruim cladiri din lego. Insa, am observat cat de mult conteaza sa fiu langa el, cat de important este acest timp de joaca pentru relatia noastra. Dar nu sunt singura care simte asa:

De cele mai multe ori am senzatia ca sunt groaznic de nepriceput la timpul de joaca. Ma simt tampit si detest sa ma simt tampit. Ma simt ca un servitor si detest sa ma simt ca un servitor. Mi-e greu sa-i las pe copii sa conduca jocul. Ma cuprinde somnul, letargia, oboseala. Daca ne jucam cu Lego sortez piesele dupa culoare ca sa am o ocupatie. Daca facem castele, construiesc unul mai bun ca al copilului. Nu intentionez sa-l umilesc sau sa-l frustrez ci doar ma las furat de propriile sentimente, in loc sa urmez ritmul si nevoile copilului.

Daca va simtiti in aceeasi situatie si va intrebati, de ce trebuie sa ne supunem la asa ceva, iata raspunsul psihologului american:

Se pot vedea ulterior efectele pozitive: copiii sunt mai calmi, mai putin agresivi, mai putin frustrati si ne vine mai usor sa ne jucam sau doar sa stam impreuna. In al doilea rand, observ ca sunt din ce in ce mai priceput. In al treilea rand, copiii imi cer mereu timp de joaca, chiar daca in momentele respective ma cearta ca fac totul pe dos. Banuiesc ca protestele la adresa incompetentei si ignorantei mele in timpul de joaca sunt pur si simplu modalitatea lor de a-mi arata de ce au nevoie ca sa se joace si ce emotii profunde abordeaza prin joc.

In ciuda argumentelor solide oferite in aceasta carte, adultului obisnuit sa detina controlul ii va fi greu sa se lase pe mana copilului si sunt convinsa ca va gasi contraargumente care sa combata ideile de mai sus. Insa, eu cred ca intr-un final o va face, daca isi doreste un copil increzator in sine, echilibrat emotional. In capitolul 10 al cartii va intelege cand este nevoie sa preia conducerea.

Cand copilul e incuiat in turnul neputintei sau al izolarii, ii trebuie o mana de ajutor ca sa iasa. Cateodata are nevoie sa-i dam doar un imbold usor, dupa care sa-l lasam din nou sa ne ghideze. Alteori, trebuie sa insistam sa restabilim conexiunea.

Ce facem atunci cand copilul isi doreste cu ardoare un lucru, il primeste, o clipa mai tarziu isi mai doreste ceva cu tot atata ardoare primeste si acel lucru, si ciclul se reia? Cand si cum stabilesc limite? Cand si daca folosesc pedeapsa? Cum il disciplinez?

Cea mai buna perspectiva a disciplinei dupa parerea mea, concept pe care l-am intalnit si in cartile Parenting neconditionat de Alfie Kohn si Lacrimi si crize de furie de Aletha Solter, este intelegerea nevoilor copilului. Si nu ai cum sa intelegi ce nevoi are cu adevarat copilul tau daca nu il cunosti, daca nu petreci timp cu el in care sa-ti dai seama ce temperament are, ce isi doreste cu adevarat, ce ganduri stau in spatele actiunilor lui.

Oare ce isi doreste cu adevarat copilul cand se tavaleste pe jos si are o criza de furie? Raspunsul rabufnirilor emotionale se afla dincolo de suprafata.

Imaginati-va ca purtarea copilului dumneavoastra este un mesaj codificat. (De fapt comportamentul copiilor chiar este un mesaj codificat.) Pentru a sparge codul, traduceti actiunea lui intr-o propozitie care incepe cu “Am nevoie de…” sau “Ma simt…”. Completati spatiul liber si apoi reactionati la nevoia sau la sentimentul respectiv, nu la comportament. Asadar, daca un copil de doi ani se apuca sa traga totul jos de pe bufetul din bucatarie, ar putea sa spuna: “Am nevoie de o ocupatie si vreau pe cineva cu care s-o impart.” Daca o fata de clasa a opta incepe sa uite sa-si faca temele, ar putea sa spuna “Ma sperie ideea liceului, nu stiu daca sunt pregatita.” S-ar putea sa nu nimeriti intotdeauna traducerea corecta, dar este util sa incercati sa gasiti nevoia sau emotia din spatele fiecarui comportament nepotrivit.

Stiu ca multora ne vine greu sa credem ca joaca e o forma de disciplina. E si normal daca ne gandim in ce regim am crescut noi parintii de azi. Insa in loc sa-i determinam pe copii sa ne fie supusi, mai bine ii determinam sa coopereze. Supunerea nu are efect decat pe termen scurt si cat ne aflam in camera cu copilul. Jocul ca si mijloc de disciplina il ajuta pe copil sa coopereze, sa devina empatic, sa inteleaga. Educarea prin joc are la baza o atitudine de respect fata de copil si incredere in fortele nebanuite ale fiecaruia.

Dar, intr-adevar, copiii au nevoie de indrumare si limite. Trebuie sa intelegem diferenta intre nevoile reale ale copilului si dorinta lor nerealista de a fi in “centrul universului”. Copiii au tendinta de a exagera in aceasta privinta si atunci rolul nostru este sa intervenim, manifestand intelegere fata de nevoile lor.

Cand le dam copiilor un lucru, din respect fata de alegerea lor, asta nu inseamna ca ii razgaiem. Pe de alta parte, daca le dam ceva pentru ca ne temem de reactia lor emotionala sau pentru ca ne simtim vinovati, suntem pe calea spre permisivitate excesiva. Putem refuza sa credem ca se simt chiar atat de neplacut sau poate pur si simplu nu vrem sa-i auzim facand taraboi. Oricum ar fi, nu le oferim ceva, ci le cedam. {…} Toti copiii au nevoie sa auda refuzuri iubitoare si blande, nu doar manioase si explozive.

Capitolul 14 Rivalitatea intre frati mi-a amintit perfect de copiaria mea. Provin dintr-o familie mare cu o sora geamana si doua surori mai mari. Deci, rivalitati au existat zilnic, mai bine zis de nenumarate ori pe zi. Imi aduc aminte cat de tare ii afectau si oboseau pe parintii nostri certurile frecvente. Cu siguranta ca s-au intrebat de nenumarate ori daca vom avea o relatie buna atunci cand vom fi adulte 🙂 Acum in calitate de adult inteleg cata nevoie aveam de apreciere si afectiune individuala.

Ce mi s-a parut interesant a fost faptul ca si copilul unic nutreste aceste sentimente de rivalitate cu prietenii, colegii, verii. Problema este una si foarte clara: copilul are paharul gol si are nevoie sa fie reumplut cu afectiune! Autorul ofera cateva sugestii de resurse de diferite tipuri, dupa parerea mea extrem de pertinente si reale.

Ultimul capitol este capitolul meu preferat pentru ca e atat de plin de adevar: “Incarcati-va propriile baterii”! E imposibi sa avem grija de emotiile copilului nostru daca paharul nostru e gol si mocnim de resentimente. Asa ca primul pas in reincarcarea propriilor baterii este recunoasterea emotiilor pe care le avem cand vrem sa ne jucam cu copilul nostru: plictiseala, furie, oboseala, anxietate etc. Cand suntem asaltati de propriile emotii negative este imposibil sa fim conectati cu copiii nostri.

Asa ca Lawrence Cohen ne ofera in cartea sa metoda de baza pentru umplerea propriului pahar: “gasiti pe cineva care sa va asculte”; poate sa fie sotul sau sotia, un prieten, un parinte sau un terapeut. O sa va spun secretul meu: pentru mine acest blog este o terapie. Scrisul ma ajuta sa eliberez ganduri incuiate care imi incarca mintea. Scrisul imi permite sa ies din turnul propriei neputinte, chiar daca de multe ori cuvintele raman nepublicate sau ajung sa fie sterse. Binele a fost implinit, scopul atins!

Alegeti pe cineva care sa va asculte cu respect si interes, dar care nu va spuna ce sa faceti, cineva care va continua sa va asculte chiar daca incepeti sa plangeti, sa radeti sau sa tremurati de frica si furie.

Retete de jocuri – De ce si cum sa te joci cu copilul tau este o carte destul de voluminoasa, insa extrem de utila, si chiar daca nu ofera exact idei de jocuri (asa cum poate v-ati astepta) contine atat de multa informatie valoroasa incat o vad una dintre cartile de temelie din biblioteca oricarui parinte. Nu degeaba a fost laureata cu Medalia de aur a NAPPA (National Parenting Publications Awards) in anul 2001.

DA. Este o carte pe care o recomand cu toata inima pentru ca totul face sens. E de ajuns sa renuntam la a mai spune “Nu, in cazul meu nu cred ca functioneaza pentru ca…” si sa incercam, o data de doua ori, de trei ori. O sa va iasa! Aveti incredere in voi si in copilul vostru, dati-va timp, rabdare si jucati-va!