Copilul asculta o poveste linistit in patul sau, primeste sarutul de Noapte buna si adoarme. Pentru noi acesta e doar un moment dintr-un film american, cu happy end, pentru ca povestea somnului e un picut mai complicata in familia noastra. Cand era bebelus, David adormea foarte foarte usor, dupa ce isi bea biberonul cu lapte.

Dupa ce a mai crescut si a invatat cum sta treaba cu joaca, omul meu mic ii dadea REJECT lui Mos Ene cat ai zice PA PA! Seara vroia sa se joace parca la nesfarsit, in mare parte cu tati. Dupa ce nu mai putea de oboseala, modul in care se relaxa era sa-l mangai pe cap si sa-i cant foarte incet un cantecel inventat, cu versuri simple, dar ritmate.

Pe la vreun an si un pic, cand a inceput sa vorbeasca sa se exprime in limbajul bebelusilor, momentul adormirii era precedat de un scurt discurs personal, banuiesc ca povestea ce facuse in ziua respectiva, dupa care cateva rostogoliri peste mami, apoi peste tati, iar peste mami, iar peste tati, si inca de cateva ori bune, pupicuri pe cap, maini, picioare, suzeta si gata!

Odata ce timpul a trecut, lucrurile s-au schimbat si in relatia David – somn, asa ca au aparut povestile. Initial, inventate de mine. Am inceput sa inventez povesti, in special despre un anume baietel 🙂 inspirata din ceea ce facea el in ziua respectiva. M-a ascultat un timp, dupa care m-a refuzat politicos, de mai multe ori la rand, cu “niu niu niu”.

M-am gandit atunci ca e momentul sa avansam in etapa povestilor si am cautat carti de povesti. In fata raftului cu carti de povesti, realmente mi s-a parut super greu sa fac o alegere. Un lucru il stiam, nu vroiam sa ii spun povestile copilariei mele, de genul Capra cu trei iezi, Scufita rosie, Alba ca Zapada etc fara printi, printese, zmei si alte personaje mitologice. Chiar daca inteleg ca au un mesaj moralizator, pentru 1 an si jumatate mi s-au parut prea “complicate”. De asemenea, vroiam sa aiba imagini clare si frumoase, ca sa-i atraga atentia cand le citim ziua, pentru ca intuiam ca va rasfoi cartea alaturi de mine.

Asa ca am rasfoit multe carti cu povesti, i le-am aratat si lui deoarece imi doream sa stie ca e cartea pe care am ales-o impreuna. Mi-a picat in mana o carte mare si verde cu o girafa haioasa, care ne-a placut amandorura. Cartea contine 7 povesti, foarte dragute, cu imagini extrem de frumoase si clare, animalele au un aspect inspirat mult din realitate si nu caricaturizate sau mult modificate asa cum am vazut in alte carti. Toate cele 7 povesti contin mesaje subliminale pozitive care il ajuta pe copil sa inteleaga diverse aspecte ce tin de viata.

I le-am citit pe toate, insa lui David i-a placut cel mai mult cea care da si titlul cartii: Girafa care nu voia sa poarte ochelari. E povestea pe care o stiu pe de rost si i-o spun cu lumina stinsa. E simpla, haioasa, are multe repetitii care ajuta la retinerea cuvintelor si iti da posibilitatea sa te joci cu ajutorul onomatopeelor: “Girafa n-a vrut sa poarte ochelari, nici dupa ce s-a asezat pe o tufa cu ciulini. AUUU!” Mesajul ei sunt convinsa ca il intuiti 🙂

Intre timp, am mai cumparat doua carti: 365 de povesti din Codrul verde de la editura Aquila si Mi-e frica de Brian Moses. Inca nu au prea mare succes.

David nu e fanul inrait al povestilor. Cel putin nu acum, la doi ani. Citim ocazional. Desi de cele mai multe ori, raspunsul la intrebarea “Vrei sa citim o poveste?” este “DAAA!” nu are rabdare aproape niciodata sa ajungem la finalul ei.  Eu nu insist nicio clipa sa i le citesc. Il las pe el sa decida pana cand vrea sa asculte. Deocamdata prefera sa se aventureze in explorarea senzoriala a lucrurilor care il inconjoara si mai putin sa intre in aventurile magice ale povestilor.

Daca aveti recomandari de carti cu povesti care le plac piticilor vostri, le asteptam cu mare placere!