De cateva saptamani, David l-a invatat pe “NU”. De fapt este “niu” , ca el asa il pronunta. Si ii place atat de mult ca il foloseste in aproape orice context. 99% dintre intrebarile pe care i le adresez se soldeaza cu “niu niu“. Simte ca acest cuvant are o anumita putere si il foloseste de fiecare data cand vrea sa se impotriveasca sau… nu neaparat 🙂

Scena 1

“David vrei mar?”
“Niu” Ma duc in bucatarie, spal un mar, musc o data din el, vine si mi-l smulge din mana.

“David, dar ai zis ca nu vrei mar.” Zambeste larg!

Scena 2

“David mergem afara la plimbare? “Niu niu“. Si continua sa se joace cu masinutele.

“Mergem in parc unde sunt copii multi.”

“Pipiii…”

“Da, copiii, vrei sa iesim la plimbare?”

“Niu niu“.

Scena 3

“David vrei sa duci tu pampersul la gunoi?

“Niu niu“. Dupa nici 5 secunde, imi ia scutecul din mana si il duce in cosul de gunoi.

Scena 4

“Apeee!”

“Vrei lapte? Ok”

“Niu niu”

“David nu vrei lapte?”

“Daaa” (adica ba da si rade 🙂

Scena 5

Venim de afara. Ramane in fata oglinzii si se priveste, in timp ce tacticos gesticuleaza si spune “niu niu… niu niu… niu niu“.

Mie sincer mi se pare amuzant, pentru ca il vad atat de mic si atat de dornic de independenta. Sunt insa si momente in care ma enerveaza teribil: cand refuza sa se spele pe maini dupa ce am venit de afara, cand refuza sa se imbrace dupa ce a facut baie, cand refuza sa poarte geaca desi afara e frig…

Dar, marturisesc sincer ca daca nu as fi citit cateva carti de parenting, o multime de intrebari pline de frustrare mi-ar fi invadat mintea: “Ce tot are copilul meu de ma refuza? Nu e fericit? Cu ce am gresit? Il rasfat prea mult? etc etc etc

Asa ca o sa va spun ce am citit eu de-a lungul timpului despre aceasta perioada a lui “NU” si cum simt ca trebuie sa procedez cu David.

In primul rand, ii respect dreptul de a refuza. Orice.  Glumesc, aproape orice 🙂 Nu vrea sa faca baie astazi. Perfect, face maine. Nu vrea sa manance acum, ok mananca dupa 15 minute. Nu vrea sa iesim afara, nicio problema iesim peste o jumatate de ora.  Nu vrea sa iasa afara imbracat cu geaca. Ok, coboram cu liftul pana la usa de la intrare, dupa care inainte de a deschide usa il rog sa ma lase sa il imbrac. Si surpriza, in majoritatea cazurilor functioneaza al naibii de bine. Daca avem insa o urgenta si trebuie sa plecam rapid, nu il intreb deloc ci doar aduc hainele, il chem si il imbrac cu ceva ce stiu ca ii place: bluza cu fulger mcqueen sau puloverul cu mickey mouse.

Nu rad de el. In prima faza, credeti-ma e foarte amuzant. De multe ori situatia este atat de hilara incat imi vine sa rad cu hohote cand imi raspunde cu moaca lui serioasa: “niu niu”! Dar stiu ca pentru el este ceva important. E punctul lui de vedere. Vreau ca mai tarziu sa stie ca are dreptul sa refuze un lucru pe care nu si-l doreste, care nu-i face placere. Cand va creste imi doresc sa nu-i fie rusine sau teama sa refuze un lucru sau o situatie in care nu se simte confortabil.

Discern cand “nu” inseamna de fapt “da”. In multe cazuri, nu inseamna da. De exemplu, ii place maxim de tare sa ne harjonim, ma impinge si imi spune “niu niu”, adica sa plec de langa el, sa nu-l iau in brate, dupa care, in cateva secunde vine si ma strange tare. Si ii place ca si eu sa fac la fel.

Ii inteleg nevoia de autonomie. Chiar daca e mic, inteleg cat de importante sunt pentru el anumite actiuni pe care vrea sa le faca singur, fara interventia mea: sa intinda hainele pe uscator, sa foloseasca aspiratorul, sa bata ouale pentru omleta, sa spele oglinga cu buretele de vase 🙂 Da, de cele mai multe ori se lasa cu multa mizerie, insa accept tacit si cu seriozitate.

Sa cresteti copii bucurosi, NU seriosi!