Nu are mai mult de câteva luni, dar are o voință și o energie fantastică. Ești permanent cu el, îl privești cât de minunat doarme, îi admiri fiecare părticică din corp și i-o săruți de zeci de ori pe zi. Dar, vine o zi sau poate mai multe, când parcă nu-l recunoști. Bebelușul acela care împarte zâmbete cu generozitate, care înmoaie orice inimă oricât de împietrită ar fi de durere, e acum un copil nervos, plângăcios, căruia nu-i convine nimic, dar nimic din tot ceea ce te străduiești să faci. Și tu ești obosită, poate cu o operație cezariană încă nevindecată, poate cu o naștere naturală care încă supurează în suflet, și îți vine să fugi, să plângi, să lovești.

Și zilele acelea care dor trec…

Prima linguriță cu mâncare, te uiți mirată, vrea, nu vrea, scoate limba, scuipă… Altă zi, alte legume fierte, alte fructe pasate, alte și alte preparate, doar doar i-or plăcea mai mult. Astăzi vrea iaurtul, mâine nu. Azi vrea mărul, mâine nu. Se înneacă, te sperii, își revine. Respiră, respiri și tu odată cu el.

Zilele acelea care dor trec…

Abia a învățat să meargă, ești cu inima cât un purice la fiecare mișcare. Aleargă, se învârte, se mișcă mai ceva ca un titirez cu viață, cade des, se lovește, se ridică, face cucuie mari cât munții, genunchi juliți cu sânge… unde se uită Doamne nu vede că zidul ălă mare e peretele?!

Zilele acelea care dor trec…

Strănută, îi curge nasul, i se înfundă nasul, face febră. Medic, termometru, supozitoare, ceaiuri, siropuri, analize, injecții. Nopti nedormite. Ținut în brațe. Corp care doare din toate oscioarele.

Zilele acelea care trec dor…

E mare de acum, merge la grădiniță. Nu mai are suzetă, nu mai poartă scutec, se duce singur la toaletă, se spală pe dinți. Te bucuri că se joacă singur, că poți să respiri, că ai timpul tău. A învățat să spună te rog, mulțumesc și cu plăcere. Dar, și acum are zile în care e nervos, se supără, aruncă lucruri, plânge cu patos, se tăvălește, îți spune cuvinte dure.

Zilele acestea care dor trec, la fel cum au trecut și cele când era mic cât un dovlecel și mare cât un pisoi. De curând o prietenă întreba de ce bebe de 5 luni plânge așa de mult, cât durează puseul de creștere? Răspunsurile sunt diferite, pentru că bebelușii sunt diferiți și noi suntem diferite.

Nicio mamă din jurul tău și nicio aplicație din lume nu te vor liniști, te vor ajuta poate pe moment să înțelegi că nu ești singura din lume care se confruntă cu… viața de după copil. Este greu să te acomodezi, iar acomodarea cu adevărat vine după multă vreme, nu după câteva săptămâni de viață în 3.

Eu am mai spus acest lucru și susțin în continuare că primul bebe și viața de proapăt părinte este cea mai grea. Totul e nou, tot ce făceai înainte se schimbă, cineva depinde 100% de tine, iar acel cineva este cea mai importantă persoană din lume. Care nu este întotdeauna cel mai liniștit bebeluș, care poate nu crește în parametrii, care răcește, care se lovește, care face năzbâtii. Dar, odată ce crește e clar mai ușor, este mai rezistent, te înțelege, tu înțelegi ceea ce vrea, ceea ce nu-i convine, ce îl doare sau ce îl bucură.

Dar, chiar și atunci vin zile din acelea care DOR, și e normal până la urmă, pentru că viața nu se explică, ea pur și simplu se trăiește! Dacă s-ar vinde răbdare la kilogram, oare câte dintre noi am face credit pentru ea 😬?