Universul a lucrat in asa fel incat, exact cu o zi inainte sa inalt pentru prima data un zmeu, sa termin cartea Vanatorii de zmeie de Khaled Housseini. Chiar daca experienta mea nu se compara nici pe departe cu inaltarea zmeielor de catre cei doi baieti afgani, personajele principale ale acestei carti, va marturisesc doar atat: senzatia aceea, ca un obiect atat de fin si totodata atat de puternic, care strabate vantul prin vazduh, prinde viata in mainile mele, este extraordinara.

Pentru ca in curand se apropie o minivacanta, m-am gandit sa va impartasesc impresiile despre penultima carte citita, din domeniul beletristica, o carte absolut minunata care m-a fascinat: Vanatorii de zmeie, de Khaled Housseini.

Fara sa va stric placerea lecturarii ei, o sa povestesc putin despre ea, cat sa intelegeti subiectul cartii si sa va determin sa o cititi pentru ca e tare frumoasa si emotionanta si ravasitoare incat am numai cuvinte de lauda la adresa ei. Inceputul cartii e de fapt ideea de baza concentrata si sintetizata in doar cateva cuvinte:

La varsta de 12 ani, intr-o zi intunecata si rece din iarna lui 1975, am devenit ceea ce sunt azi. Tin minte momentul exact, cum stateam ghmeuit dupa un perete daramat, de chirpici si fixam cu privirea aleea din apropierea golfuletului inghetat. Se intampla cu mult timp in urma dar, asa cum am aflat din proprie experienta, e gresit ce se spune despre trecut, ca poti sa il ingropi.

Subiectul cartii este povestea a doi baieti din Afganistan (Amir si Hassan), despre copilaria lor in perioada anilor ’70,  despre o prietenie neasumata din cauza unor diferente de clasa sociala, despre relatii de familie complicate, despre Kabulul asediat dupa lovitura de stat comunista din 1979, despre persecutarea membrilor din grupul minoritar Hazara (din care face parte si Hassan), despre cum reuseau oamenii sa supravietuiasca in conditiile impuse de talibani, dar mai ales despre  tradare, vina si regrete, despre trecutul care lasa urme adanci in constiinta.

Stand cu picioarele incrucisate, cu umbrele si luminile trimise de frunzele rodiului dansandu-i pe fata, Hassan smulgea absent fire de iarba din pamant, in timp ce asculta ce-i citeam eu, pentru ca el nu stia sa citeasca. Acel Hassan va ramane analfabet, ca Ali si ca majoritatea hazarilor, carora asa le fusese sortit din secunda in care venisera pe lume, ba poate ca lui Hassan i-o fi fost sortit din pantecul cel neprimitor al mamei lui, Sanaubar.

Amir, povestitorul cartii, este un baiat dintr-o familie bogata din Kabul, care se simte intr-un fel vinovat moral de moartea mamei sale la nasterea lui, ceea ce duce la o relatie complicata cu tatal, fapt pentru care incearca in permanenta sa-i castige atentia si aprobarea.

Am implinit 13 ani in vara acelui an 1976 – ultima vara linistita si anonima din Afganistan. Relatia mea cu Baba se racise din nou. Cred ca ceea ce declansase schimbarea fusese remarca mea stupida din ziua in care plantasem bulbii de lalele si il intrebasem daca si-ar lua alti servitori. Regretam ce spusesem atunci, regretam cu adevarat…

Aceasta relatie complicata tata-fiu e cea care il determina sa intre in competitie cu baiatul servitorului sau – Hassan, baiatul cu care a copilarit, baiatul puternic si curajos, baiatul care isi accepta soarta cu o demnitate de fier.

-Ce-ai face daca te-as lovi cu asta? am zis, trecand rodia dintr-o mana in alta.

Zambetul lui Hassan s-a ofilit. Parea mult mai matur decat imi aminteam. Nu, nu mai matur, mai batran. Era oare cu putinta? Riduri ii brazdau fata bronzata, iar gura si colturile ochilor ii erau inconjurate de incretituri. As fi putut sa iau un cutit si liniile pe care i le-as fi sapat eu nu ar fi aratat diferit. […]

– Loveste-ma si tu! i-am strigat. Hassan si-a mutat privirea de la pata de pe piept spre mine.

-Ridica-te, loveste-ma si tu! i-am spus. Hassan s-a ridicat, dar a ramas pe loc, cu un aer uimit, ca un om tras de curenti in largul oceanului, desi doar cu cateva minute in urma se plimbase linistit pe tarm.

Viata baietilor de 12 – 13 ani din Kabul se concentra spre final de iarna in jurul unui vechi obicei afgan: campionatul de vanatoare de zmeie. Scopul baietilor vanatori era sa obtina cel mai ravnit trofeu, ultimul zmeu cazut. Ultimul zmeu cazut se obtine cu un sacrificiu care lasa urme adanci in inima celor doi baieti, incident care le va marca si schimba viata de adulti.

Cel putin doua duzini de zmeie fluturau deja pe cer, ca niste rechini de hartie in cautarea prazii. Peste o ora numarul lor se dublase, iar zmeiele albastre, rosii sau galbene se unduiau si vajaiau pe cer. O adiere rece imi trecu prin par. Vantul era perfect pentru inaltat zmeie. Chiar langa mine, Hassan tinea mosorul, cu mainile deja insangerate de sfoara. In curand incepu taierea si primul zmeu infrant, scapat de sub control, se prabusi intr-un vartej. Cadeau din cer ca stelele cazatoare, cu cozile lor lungi, scanteietoare, presarand cartierele de dedesubt cu daruri pentru competitorii ramasi, fiindca erau ele insele mult-ravnitele trofee.

Ce v-am povestit pana acum e doar inceputul unei povesti pline de suspans, pe care nu vreau sub nicio forma sa vi-o dezvalui. Nu se cade sa va spun mai mult, pentru ca e atat de intensa, incat va las sa va bucurati de lectura acestei carti. Va spun doar ca am avut inima stransa cat am citit-o, pe de-o parte pentru ca sunt mama de baiat, pe de alta parte pentru ca e greu sa citesti de ororile ce au loc in urma unui razboi, lucruri pe care unii dintre noi nici nu si le pot inchipui, si cu greu mi-a fost sa las telefonul din mana, pentru ca vroiam sa citesc la nesfarsit.

Este o carte atat de frumoasa, ca nu imi ajung cuvintele de lauda pentru scriitura deosebit de captivanta a lui Khaled Housseini. Acesta e si motivul pentru care am cumparat o a doua carte scrisa tot de el, o carte despre viata femeilor din Afganistan, despre care o sa va povestesc intr-o alta postare.

Eu cartea am citit-o in format ebook Vanatorii de zmeie de pe elefant.ro.

Astept cu drag comentariile voastre si impresiile despre aceasta carte!