În copilăria mea petrecută la țară, îmi amintesc că la final de toamnă, când se adunau dovlecii de pe câmp, noi copiii așteptam momentul să-i sculptăm. În fine, e mult spus să-i sculptăm, că niciunul nu a dovedit în timp abilități de Brâncuși. Ne strângeam în curte, vecini și verișori, fiecare cu câte un dovleac mare în brațe, și începeam să-l cioplim așa cum ni se părea nouă mai interesant. Abia așteptam să se lase noaptea și să le aprindem lumânările din interior, să vedem cum ne râd în față dovlecii mari și portocalii cu dinții lor știrbi și fioroși. Îmi amintesc că le mai prindeam câte o sârmă sau sfoară și ne plimbam cu ei pe post de felinare prin întunericul nopții, mândrii de modelele noastre. Toată munca aceea de câteva ore era importantă pentru noi, ne făcea să ne simțim extrem de bine împreună în scopul nostru comun, că doar eram creatorii propriei noastre imaginații.

Nu știam nimic despre Halloween, nu exista internet la vremea aceea și nici nu cred că existau cărți care să vorbească despre așa ceva. Pur și simplu preluasem ideea de a sculpta dovleci cu figuri înfricoșătoare de la părinții sau bunicii noștri, fără vreo explicație. Ne plăcea și era de ajuns. Continue reading →