Recent am citit pe un grup de socializare pentru părinți întrebarea unei mame care a sunat cam așa: „Bună ziua. Tocmai am venit de la prima serbare a copilului de 4 ani. El a fost extrem de emoționat. La început nu deschidea gura sa cânte cu toții cântecele, iar apoi a început să plângă. Am urcat lângă el pe scena, am stat putin sa îl liniștesc pe urma mi-a spus că vrea jos. Am coborât de pe scenă și ne-am uitat la serbare din sală. As putea sa îl ajut cu ceva să treacă peste aceste emoții? La repetițiile de la grădi a fost la fel la început, abia deschidea gura să cânte dar apoi s-a obișnuit și era ok. Acum fiind un loc nou iar l-au copleșit emoțiile. Oare pe el aș putea să îl ajut cumva de pe acum, cât este mic, să nu mai fie atât de emotiv?”

Ceea ce pe mine m-a determinat să-mi scriu acum părerea a fost unul dintre răspunsuri, care în opinia mea ar fi trebuit să ajute, dar care de fapt a sunat în felul următor: ”De ce trebuie să facem serbare, să chinuim copiii…?”

Eu nu sunt psiholog, nu sunt educator, sunt doar mama unui băiat de aproape 5 ani, extrem de emoțional, nu musai timid, care a trecut prin câteva serbări și care la rândul meu am trecut printr-o mulțime de serbări. Și îndrăznesc să spun, bazându-mă pe experiența noastră, pe ceea ce am citit despre creșterea copilului, că serbările sunt experiențe benefice pentru copii. Acum o să vă și explic de ce cred acest lucru.

Aș începe prin a spune că în cazul de mai sus, reacția copilului este una absolut normală. E normal să se teamă, este normal să aibă emoții, e normal să plângă, e normal să vrea să stea lângă mama lui când vede pentru prima dată ochii unor străini ațintiți asupra lui. Nu contează că alți copii de aceeași vârstă sau poate chiar mai mici ca el stau și recită, cântă și dansează. El trebuie să știe în primul rând că nu toți copiii sunt la fel, că el este un anumit gen, că are un anumit temperament. Așa cum unora le place matematica, altora le plac jocurile de construcție, unii adoră să picteze și desenze, în timp ce altora le place să fie aplaudați, să recite și să danseze.

Copiii introvertiți, în general, sunt cei cărora nu le place să se expună în public, vor să stea în colțul lor de umbră. Dar, mai sunt și copiii expansivi, sociabili și vorbăreți în mediul familial și familiar, dar care în public se blochează. Uită poeziile, rămân încremeniți.  La polul opus sunt copiii care adoră să fie adulați de public, care abia așteaptă să aibă ocazia să vorbească, să se expună, să fie văzuți de cei din jur. Ei sunt extroverții care adoră și se „hrănesc” din acest fel de manifestări.

Revenind la serbările de la grădiniță, sunt convinsă că aceste momente sunt experiențe de viață importante pentru copii. Și punctez pe experiențe de viață, adică încercări, situații prin care e important ca un copil să treacă pentru a se descoperi, pentru a afla despre el cum este, cum și ce se simte într-o astfle de circumstanță, lucruri pe care nu le știa, nu avea cum să le cunoască anterior.

Nu rezultatul e important, deși e de înțeles că tu ca părinte îți dorești să-l vezi reușind, ci experiența în sine. Tu ca părinte observi că plânge și te doare, și e normal să nu insiști ca el să facă un lucru care pare că îl face să sufere, însă ceea ce îl va ajuta pe el este modul în care tu vei reacționa, modul în care tu îi vei sprijini. Eu nu pot să nu mă gândesc la cazul nostru și experiența lui David cu spitalul în care am ajuns de mai multe ori, din cauza infecției urinare și soldată ulterior cu operația de fimoză. Normal că nu e o experiență plăcută, nu? Că doar nu e cineva care abia așteaptă să i se facă o injecție. Dar, i-am explicat lui David cât de importante sunt toate procedurile și tot ce se întâmplă pentru ca el să fie sănătos. Și credeți-mă chiar a contat enorm!

De asemenea, să nu uităm faptul că la grădiniță și la școală în general, copiii lucrează foarte mult individual (deși în viața de adult foarte rar lucrează singuri, ci în echipă cu alți colegi, colaboratori, oameni diferiți). Foarte rar se întâmplă să facă proiecte comune, în cazul grădiniței mi se pare oricum destul de greu să implici copii atât de mici să coopereze frecvent la o asemenea anvergură. De aceea, cred că serbarea reprezintă un moment foarte bun de cooperare, de comunicare la un alt nivel, îmbrăcat chiar într-o aură de strălucire.

De asemenea, la o serbare copiii sunt împreună. Cântă și/sau dansează ÎMPREUNĂ! La un moment dat le vine rândul să spună o poezie, individual. Dacă reușesc să o spună minunat, dacă nu, nu e nicio problemă îi ajută doamna educatoare. Dacă nu vor să o spună deloc, la fel nicio problemă. Se retrag și serbarea merge mai departe.

Dar, aici intervine rolul tău, al părintelui, care trebuie să-i explici că e bine tot ce se întâmplă, că este normal tot ce se întâmplă, că emoțiile care l-au năpădit sunt normale, că dacă se simte neputincios, speriat, rușinat nu e nicio problemă. Că emoțiile puternice care vin din interiorul lui arată că are o inimă și un creier care funcționează la maximum. DAR, că tot ce se întâmplă înseamnă experiență de viață. Viața fără experiențe este seacă, nu are sens, iar un copil protejat de aceste lucruri nu va știi cum să facă față mai târziu. Pentru că va trebuie la școală să răspundă la o lecție, să prezinte un proiect, să vorbească în public, chiar dacă nu va deveni actor sau cântăreț. Cine va da o conotație, cine va transmite copilului un mesaj, legat de această experiență va fi adultul din jurul lui, educatorul și părintele în mare parte. Dacă tu, persoana cea mai importantă din viața lui, îi vei spune „Vaiii ce rușine că nu știi poezia!” „Uite X e mai mic decât tine și recită atât de frumos!” ”TREBUIE să fii curajos!” toate aceste prejudecăți vor săpa în mintea lui crudă și îi vor spori neîncrederea de sine. Nu, nu îl vor motiva, așa cum poate ai crede, ci dimpotrivă, îi vor face să se simtă „greșit”, îi vor tăia aripile stimei de sine!

De aceea eu cred că nu experiența în sine e problema, ci atitudinea noastră în fața ei, modul nostru de a ne comporta vis-a-vis de copil, cuvintele pe care i le spunem și modul în care alegem să ne raportăm la această situație.

Așa că vă întreb și pe voi cei care citiți: De ce să nu se descopere de mic? De ce să nu știe despre el că este emotiv?  De ce să nu știe că în public nu se simte în apele lui? De ce să nu știe că îl emoționează cântecele despre iubire? (Aceasta a fost situația lui David, care la serbarea de 8 Martie când au cântat despre iubirea pentru mama a început să plângă, a venit la mine în brațe, s-a liniștit, după care și-a reluat locul printre colegi). Cum ar putea să vorbească despre lucruri pe care nu le cunoaște? Cum ar putea să învingă fricile?

Acum, ceea ce mi se pare foarte interesant este ceea ce spun statisticile despre teama de a vorbi în public și faptul că este considerată una dintre cele mai frecvente fobii de care suferă omul adult. Aproximativ 3 din 4 persoane (74% din populație) experimentează stări de anxietate atunci când vorbesc în public sau se gândesc la asta. Se pare că femeile sunt mai emotive decât bărbaţii atunci când trebuie să susţină un discurs public.

Știți ce spun psihologii? Că de fapt frica de vorbi în public nu este neapărat teama propriu-zisă de a vorbi în public, ci este un conglomerat de alte temeri, precum teama de a greși, de a face o gafă, teama de a fi criticat, huiduit, teama de a avea parte de persoane dificile în public care provoacă, teama de a nu fi suficient de interesant, teama de a avea un blocaj şi a uita tot ceea ce urma să spui.

Dar, cel mai interesant lucru știți care este? Soluția pe care specialiștii, adică psihologii o oferă pentru a depăși această teamă. Și acest lucru se numește: expunerea la stimul, la situație, adică pe scurt de a experimenta cât mai mult și mai des vorbitul în public. Pentru că după ce vorbești de câteva ori în public și descoperi că ești chiar mai bun decât credeai și că lucrurile nu sunt atât de groaznice cum ți le închipuiai, începi să nu îți mai consumi energia pe frică, ci pe cum să devii din ce în ce mai bun.

Tocmai de aceea cred că soluția nu este să protejezi un copil de o astfel de experiență. Ci să-l ajuți să o depășească, să fii lângă el, să-i explici ce se întâmplă cu el și să-l ajuți să înțeleagă și să se înțeleagă.

Acestea sunt gândurile mele despre serbările de la grădiniță, dacă aveți o altă părere, chiar mi-ar plăcea să o ascult și să vorbim pe acest subiect!