Când eram mică am participat la multe serbări. Recunosc că nu îmi mai amintesc perfect ce roluri jucam, dintr-o fotografie de pe atunci îmi dau seama că o dată am fost anotimpul vara, pentru că purtam o coroniță cu spice pe cap, iar sora mea geamănă își amintește că era primăvara. (dovada de acum 30 de ani, la finalul articolului 😊) Arătam în acele poze… nici nu știu cum să mă exprim, serioasă, dacă e să-l citez pe David care s-a uitat la fiecare fotografie în parte și m-a întrebat curios: Mami, de ce erai așa serioasă?. Dacă ar fi să mă întorc în timp și să mă uit la mine-copilul, cu mintea de acum de om mare, pot să spun că nu cred că mă simțeam confortabil in situațiile acelea, că era la mijloc o emoție intensă, un fel de amestec de rușine, frică de a vorbi în public, de a nu uita poezia și alte sentimente nefericite din aceeași gamă. Genul acesta de situații și alte ocazii similare din viața de adult mi-au transmis că natura mea este una liniștită și poate chiar introvertită, deși din familie, din școală, din exterior în general se transmitea exact contrariul, că dacă ești volubil, în centrul atenției, așa este bine.

În momentul în care David a crescut și a fost suficient de mare să interacționeze cu oamenii din jur, am început să-l urmăresc, să-l văd pe el cum se comportă în public. Nu pot spune că am depistat un anumit tipar până acum la 4 ani, pentru că este încă foarte mic, dar am observat încă de la primele ieșiri în parc că se simțea extrem de bine în compania copiilor, îi plăcea să se joace cu ei, se ducea exact în locurile unde erau copii. Și am mai observat un lucru, că îi place mult să vorbească, să-și exprime părerea, atunci când este într-un cerc de oameni. Și mie ca oricărui părinte, după cum am putut observa de-a lungul timpului, îmi place acest lucru, însă dacă ar fi să fim realiști nu e un indicator de succes pentru mai târziu. Nimic nu îți garantează că un copil care la serbare spune poezia cel mai frumos sau care este prietenos cu copiii din parc va fi cel mai bun actor sau un lider de succes.

Mie, recunosc, îmi plac oamenii extrovertiți, carismatici, cei care parcă asemenea unor magicieni au glumele în buzunar și le scot exact când trebuie și le spun cum trebuie, încât îi fac pe toți cei din jur să râdă cu dureri de obraji. Îi admir pentru cât de ușor spun povești care te captează, indiferent câte înflorituri aduc, pentru că modul în care o fac e atât de natural încât nu te poate deranja. Îmi plac oamenii extrovertiți, autentici, cei care sunt mereu în căutare de nou, de aventură, de adrenalină. Dar, văzându-i pe ei și pe mine în situații similare, am înțeles că mie nu îmi vine bine această haină, îmi e prea strâmtă și mă incomodează, pentru că de exemplu deși îmi place să vorbesc cu oamenii din jur, nu îmi place să fiu în centrul atenției într-o discuție, să văd toți ochii ațintiți asupra mea.

Ce vreau să spun de fapt prin aceste gânduri scrise aici este că eu cred că nu trebuie să ne obligăm copiii să fie ceea ce nu sunt. Să-i obligăm să recite poezii la serbare dacă ei nu se simt confortabil în situația respectivă, să-i obligăm să socializeze dacă ei vor să fie singuri, să practice un sport anume dacă ei nu au nevoie de acel tip de adrenalină, să participe la petreceri când tot ce își doresc este să citească în propria lor cameră. Puteți să nu fiți de acord cu părerea mea și chiar vă rog să vă spuneți părerea printr-un comentariu mai jos.

Pentru că introvertiții, copii sau adulți, sunt extrem de creativi, sunt extraordinari la scris, la calcule matematice, la logică, la analiza detaliilor. Ei găsesc mai ușor soluțiile la probleme dacă sunt lăsați în mediul lor confortabil. Singurătatea este secretul lor pentru creativitate și gândire profundă, de aici și puterea celor mai mulți scriitori să scrie atât de frumos. Extrovertiții în schimb sunt mai îndreptați către acțiune și risc, muncă în echipă și gândire de ansamblu, ceea ce introvertitului nu îi place. Ideea este că noi, adulții din jurul lor, trebuie să-i învăţăm pe copii să lucreze împreună, dar de asemenea e important să le permitem să lucreze singuri și să le spunem că este în regulă dacă așa se simt confortabil.

Știu că în societatea de azi se pune accent foarte mult pe munca în echipă, pe modul de lucru în corporații mari cu birouri deschise. Ok, înțeleg că munca în grup, cooperarea și colaborarea sunt importante pentru mersul lucrurilor, așa a fost din cele mai vechi timpuri. Însă, nu toți suntem albine sau furnici, unii dintre noi suntem fluturi sau buburuze, dacă îmi permiteți o comparație atipică. Ar trebui să ne gândim mai mult la inovație și nu la conformism, iar inovația în general apare în mintea oamenilor creatori, care, așa cum ne arată istoria, au fost… introvertiții.

Știu că psihologii sunt cei care spun că e bine “să ieși din zona de confort”, să încerci lucruri noi, să te autodepășești, că atunci când ești supus la stimuli ajungi să te obișnuiești cu mediul, să te imunizezi. Cu a doua parte, eu nu sunt musai de acord.  Pentru că eu cred că este nevoie să fii conștient de ceea ce îți place în raport cu ceea ce poți face, acceptând faptul că noi oamenii suntem diferiți, nu venim toți pe această lume cu aceleași abilități fizice și intelectuale, la fel de bine cum nu venim cu aceleași trăsături fizice. Adică, nah e observabil până la urmă, unii venim mai frumoși, alții mai puțin frumoși din punct de vedere fizic. Și mai cred că e bine că suntem diferiți și că există un echilibru la nivel de societate, fără însă a pune etichete și a da sentințe de genul “e bine să fii așa“, “e rău să fii așa“. Vă dați seama cum ar fi dacă toți am vrea să fim speakeri și ne-ar plăcea să vorbim în public sau toate fetele ar vrea să fie cântărețe sau manechine, cine ar mai asculta, cine ar mai face intervenții chirurgicale, cine ar mai găti în restaurante, cine ar mai construi case?!

În fine, pentru cei mai mulți dintre noi, nu doar copii, este greu să spui în ce categorie ne încadrăm ca temperament, pentru că toți avem trăsături din ambele. Chiar și cunoscutul psiholog Carl Jung care a popularizat aceşti termeni a spus că nu există un introvertit pur sau un extrovertit pur, pentru că probabil s-ar afla într-un spital de nebuni.

Este clar că abilitățile sociale sunt foarte importante, mai ales în lumea în care trăim în prezent în care se apreciază capacitatea de a influența oamenii de jur, nu-i așa? E de ajuns să ne gândim la rețelele sociale. Dar, vanitatea și dorința de a fi în centrul atenției nu trebuie să fie și moștenirea noastră culturală pe care o transmitem mai departe copiilor.

Acest articol l-am scris inspirată de extraordinarul discurs al lui Susan Cain, Puterea introvertiților, pe care vi-l recomand  să-l urmăriți. 

Dacă v-a plăcut acest articol, v-a ajutat într-un fel sau v-a dat de gândit, mi-ar plăcea tare mult să-i oferiți aprecierea voastră printr-un Like sau să-l dați mai departe pentru că mă ajută și mă motivează să continuui în ceea ce fac! MulțumeX!

Dap, acolo sunt eu, vara, prea serioasă după părerea lui David! 😄

Sursa foto: pexels.com