Primul semestru de grădiniță


David a terminat primul semestru de grădiniță! URAAA! Acum este în vacanță și recunosc că îmi pare rău că nu am reușit să scriu mai mult despre experiența lui, deși mi-ar fi plăcut. Pot să spun că a fost mult mai bine decât mă așteptam. Adică, s-a acomodat cum scrie la carte, 2 săptămâni de plâns, care mi s-au părut cumplite, pentru că nu știi niciodată ce te așteaptă mâine, nu știi niciodată dacă al tău copil este sau nu pregătit pentru acest pas, dacă greșești sau ai greșit undeva în educarea lui, nu știi cum să procedezi. Ești invadat de emoții care pur și simplu nu te lasă să gândești obiectiv.

Emoțiile pe care le-am putut simți când David a intrat pentru prima dată la grădiniță au fost atât de mari și de puternice încât m-am mirat cum de am reușit să le țin ascunse în piept. De multe ori, când sunt supusă stresului ajung să plâng, e modul meu de a mă descărca iar David cred că-mi seamănă perfect la acest capitol. 😳 Așa că eu mă așteptam ca el să plângă. Și a plâns. Pe de altă parte, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că pentru el e o schimbare majoră, de la a fi acasă, în zona lui de confort, unde mami sau tati îi răspund la orice nevoie, îl ajută și supraveghează, merge într-un loc nou, cu oameni necunoscuți, unde trebuie să învețe să se descurce singur. Și chiar dacă era vorba de copii, de vârsta lui, tot străini îi erau. Și am încercat pe cât posibil să-i explic că e normal să îi fie teamă, este normal să fie supărat că nu mai stă acasă cu mami sau tati, dar că este ceva nou, de care are nevoie pentru a crește. Am scris aici despre începerea grădiniței și ce am făcut atunci ca să-l acomodăm cît mai ușor.

Dar, trebuie să recunosc că secretul în a face un copil să stea și să vină cu plăcere la grădiniță îl are educatorul. Sau cel puțin așa cred eu din experiența personală. Este normal ca un copil să vrea să stea acasă, de fapt așa ar fi normal până la urmă pentru că acolo este universul lui, mediul cel mai securizant din lume, dar dacă acolo întâlnește un mediu plăcut și un educator care îl primește cu blândețe, îl ajută să se acomodeze în felul lui, îl atrage în jocuri la care niciun pitic nu rezistă, atunci totul va merge bine. Când un copil ajunge să rămână la grădiniță resemnat, înțelegând că nu are încotro, că așa îi spun părinții, asta va face în principiu toată viața. Va merge pe acest tipar, va accepta fără să crâcnească, va dori să-i mulțumească pe “cei mari” pentru că el a învățat că așa… trebuie.

De aceea, eu cred că este bine să le permitem copiilor să se revolte, să plângă, să spună dacă și de ce nu se simt bine, însă întotdeauna cu măsura de a nu-i deranja excesiv pe ceilalți (și aici mă refer la cazurile de copii care fac adevărate crize de furie în locuri publice). Pe de altă parte, cred că e necesar să ne învătăm copiii să arate empatie și să sprijine atunci când este necesar, recunoscând emoțiile la cei din jur. “Uite băiețelul plânge pentru că îi este dor de mămica lui, așa cum și ție ți-a fost. Ce spui să te duci să-i dai o jucărie.

Acomodarea este grea într-adevăr, de aceea trebuie să le oferim copiilor răbdare, nouă să ne dăm timp pentru a înțelege că e un proces care durează mai mult sau mai puțin, iar educatorilor încredere în experiența lor. Nicio schimbare nu e ușoară în viață, de  la schimbarea unui job până la ruperea unei relații, dar noi avem gândirea de adult, eu au creierul în formare, neavând capacitatea să înțeleagă cum stau lucrurile din prima. Pe de altă parte, trebuie să-i ajutăm pe copii să devină autonomi, să meargă singuri la baie, să folosească singuri toaleta (lui David îi dau mereu pantaloni mai largi care nu au nasturi sau fermoar), să mănânce singuri, cum să procedeze dacă un copil îi lovește etc, pentru că lucrurile acestea ce țin de “a se descurca” le creează mari frustrări atunci când se află în colectivitate.

David are noroc de o doamnă educatoare extraordinară, datorită căreia s-a integrat foarte bine, datorită căreia merge cu plăcere la grădiniță, datorită căreia a mers în prima excursie singur și la teatru, de asemenea. Felul în care copiii o îmbrățișează în fiecare dimineață, zâmbetele de pe fața lor, arată cât de mult o îndrăgesc. Iar pentru mine ca părinte, acesta este lucrul cel mai important.

Pentru că dincolo de aceea ce învață un copil în mediul de învățământ, esențial este ca acesta să învețe cea mai importantă lecție din lume: lecția iubirii. Pentru că ea este forța care mișcă lucrurile în lume, care ne face fericiți, care ne dă putere să mergem mai departe într-o viață nu așa de roz ca în desenele animate.

Vă doresc din suflet ca micuții voștri să fie înconjurați de astfel de oameni și să aibă parte de experiențe cât mai frumoase!

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: