Curajul de a te lăsa văzut sau nevoia de a fi apreciat?


Acum patru ani, când m-am decis să scriu pentru prima dată pe blog despre puiul meu abia născut, m-am gândit că locul acesta va fi un spațiu unde voi colecta amintiri cu el. Și mi-am propus să transform în mici povești amintirile cu David, pe care mă gândeam eu că le va citi la un moment dat, așa cum am făcut eu copil fiind cu pozele alb negru făcute de părinții mei. Fotografiile acelea micuțe cu margine albă și ondulată, cu mine și surorile mele în diverse ipostaze din copilărie, le-am văzut și revăzut de foarte multe ori, de sute de ori.

Normal, că atunci când am ales să fac acest pas, m-am gândit că lucruri personale vor fi expuse, că blogul va fi din ce în ce mai vizibil, că vom fi văzuți. Normal, că m-am gândit că unii vor fi de acord cu noi, cu felul nostru de a fi, că ne vor plăcea, în timp ce alții ne vor dezaproba, că vor critica modul nostru de a gândi, de a fi. Se vor întreba de ce alegi să te expui, de ce alegi să te lași văzut, așa cum ești tu, de ce te pui pe tavă și te oferi. Dar, eu simțeam din toată inima să-mi mărturisesc dragostea și recunoștința de a fi mamă, de a-l avea pe David, încât o mulțime cuvinte îmi stăteau pe limbă, mai mult decât dornice să treacă de hotarul buzelor. Voiau să fie scrise, pentru că este modul în care mă exprim cel mai ușor.

Așa că, atunci când am făcut acest pas, eu m-am bazat doar pe ceea ce am simțit, pe bucuria de a vorbi despre noi. Așa am simțit că e în regulă. Dar, nu vă mint că am avut multe momente în care pur și simplu am vrut să renunț la scrisul pe blog, în a-l expune pe David, în a ne lăsa văzuți. Însă, de câte ori mă întreba cineva cum era David la 3 luni, la 1 an, la 2 ani, stăteam să mă gândesc. Nu îmi aduceam aminte, decât lucruri vagi, neclare, ca într-o ceață groasă. Mi se părea oarecum nedrept pentru că trecuse atât de puțin timp de atunci. Și ce credeți că făceam? Mă uitam pe blog, căutam în arhivă.

Așa mi-am reamintit ce îi plăcea la vârsta de 6 luni, așa am găsit poze de la 8 luni pierdute din cauza laptopului stricat, așa am știut să-i răspund la întrebări despre el, pe care mi le punea curios să știe ce îi plăcea să mânânce când era bebeluș, ce năzbâtii făcea la 1 an și jumătate sau care au fost primele cuvinte. Au fost seri întregi, când înainte de culcare, mă punea să-i spun parcă la nesfârșit primele lui cuvinte: nienie (suzetă), cucaie (culcare), cacă (casă), babou (tablou) etc. Se amuza teribil. 

În anumite momente, am simțit nevoia să-mi expun gândurile de mamă, uneori revoltată de ceea ce vedeam în jur, alteori recunoscătoare pentru ceea ce puteam să simt. M-am lăsat pur și simplu mânată de imboldul de a scrie, ca un pui îmbătat de amețeala primului zbor. Și m-am avântat și așa am ajuns să scriu de multe ori despre cât de frumos este să fii mamă, despre faptul că nu am știut că într-o inimă mică poate încăpea atât de multă iubire, încât uneori m-am simțit cumplit de vinovată pentru toate feimele care nu aveau sau nu puteau avea copii sau care pur și simplu nu simțeau la fel ca și mine. Alteori am scris despre cât de greu este să fii părinte, despre cât de greu este să-ți vezi copilul bolnav, despre abisul în care intri atunci când îți ții puiul bolnav în brațe, încât aș fi strigat în gura mare: bucurați-vă cu nu sunteți mame!

Toate aceste povești de viață pe care le-am expus, pe care le-am pus la dispoziția necunoscutului într-un fel, am sperat să ajute. Și spre bucuria mea, am primit mesaje de la oameni pe care nu îi cunosc, de la persoane pe care le-am cunoscut într-un anume moment dat al vieții sau care îmi sunt încă aproape, cu gânduri frumoase care îmi spuneam că mă înțeleg, că au simțit la fel, că se simt la rândul lor înțeleși. Această nevoie de a simți că nu ești singurul cred că este înscrisă în adn-ul nostru uman. Avem nevoie să ne fim aproape, să ne spunem gândurile, să ne sprijinim. Chiar dacă acest lucru înseamnă să ai curajul de a te lăsa văzut, curajul de a fi vulnerabil, pentru că vulnerabilitatea nu înseamnă doar să cunoști victoria sau înfrângerea, ci să înțelegi că ambele sunt necesare, înseamnă să te implici cu toată ființa în ceea ce faci.

Ultimul lucru pe care mi-l doresc să fac este să scriu amintirile noastre din perspectiva postării online. Pentru că atunci când ajungi să trăiești din nevoia de a fi apreciat, când îți dorești să fii și mai mult în atenția celorlalți, devii sclavul tehnologiei, sclavul lor. Ajungi să fii condus de vanitate, să-ți pervertești moral nu doar simțul socializării ci și pe cel al amintirilor, al emoțiilor tale, al lucrurilor tale cel mai de preț.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: