Dacă râsetele sunt motorul jocului, lacrimile sunt uleiul care permite funcționarea lină a motorului


Nu vrea să se spele pe dinți, nu vrea să poarte fesul, nu vrea să strângă jucăriile din camera lui. Întâmpinăm proteste la orice pas în călătoria alături de copilul nostru. De la vârsta la care nu vorbește, până când mergem cu el să-i facem buletinul, copilul protestează în diverse moduri. În cazul celor mai mulți, descărcarea apare în momentele în care ei nu mai sunt capabili să țină capacul peste aceste emoții. Eu am observat la David că seara este momentul când furia dă buzna afară, probabil din cauza oboselii, sau că izbucnește într-un plâns neconsolabil după momente în care a acumulat multe frustrări.

Ca să vă dau un exemplu, un moment de care îmi amintesc acum, la aproape 4 ani, s-a petrecut exact în prima zi de participare la atelierul de explorare senzorială la care am mers când David avea un pic peste 1 an jumate. În decursul celor 2 ore, în timpul activităților, David a acumulat frustrări pentru că fetița de lângă el i se așeza mereu în față, nu îl lăsa să ia obiectele din cutia de explorare, genul de sâcâieli obișnuite între copiii mici. În plus, s-a adăugat faptul că locul era unul nou, la fel și copiii, părinții și instructorul.

Exact la finalul programului, David a început să plângă furtunos, iar în momentul în care l-am luat în brațe a început să mă lovească. M-am trezit pe neașteptate cu o palmă peste față, după care l-am imobilizat și l-am ținut strâns câteva minute. Am bănuit ce i-a cauzat reacția, lucru confirmat și de doamna instructor. Mai mult decât atât, ulterior ne-a spus să ne așteptăm după acest program de explorare copiii să se manifeste în două moduri: fie devin foarte activi când ajung acasă, ca un exces de adrenalină și excitație nervoasă și sar peste somnul de prânz, fie trec în extrema opusă – adorm ușor și profund din cauza oboselii acumulate. Reacția lui nu avut nicio legătură cu modul lui de a se comporta acolo, pentru că fără lipsă de modestie, ulterior David a fost copilul cel mai cooperant dintre toți (vreo 8 copii de vârste apropiate, 1 an și 7 luni și 2 ani, dacă îmi amintesc bine), cel care comunica cel mai ușor și intra în jocurile instructoarei, dar totul avea loc alături de mine.

Nu am uitat acest moment de atunci și vă mărturisesc că s-a mai repetat de atunci uneori seara după o zi în care alergasem prin oraș (David nu mai doarme de la 2 ani și jumătate după amiaza ), la fel și în a doua zi de grădiniță când a izbucnit în plâns furtunos când m-am dus să îl iau. Vă spun cu toată sinceritatea că, dacă nu aș fi citit cât de benefic este pentru un copil acest plâns, să-și exprime emoțiile, cât de sănătos este să i le validezi, să-l strângi în brațe și să-i spui că înțelegi că i-a fost greu, aș fi reacționat cu siguranță altfel. Tiradele acestea mânioase includ deseori o listă lungă de lucruri întâmplate cu mult timp înainte care nu au nicio legătură cu persoana pe care copilul se descarcă.

Odată ce încep să iasă la iveală, emoțiile nu mai pot fi oprite, acesta fiind motivul pentru care unii copii resping toate eforturile de a-i îmbuna. În plus, așa cum am povestit în articolul despre minunata carte Creierul copilului tău, când un copil este supărat, logica nu va funcționa, până când nu vom răspunde nevoilor emoționale ale emisferei drepte. Putem să ii dăm toate argumentele raționale din lume, în acele momente de furie creierul lui nu le poate înțelege. Are nevoie de un timp să se liniștească: de un minut, două, zece, în funcție de fiecare copil. Odată stabilită conexiunea emoțională, ne putem ocupa de problema creată într-un mod rațional explicându-i copilului unde a greșit. Și eu exact asta fac cu David, îi accept emoțiile, indiferent cum arată ele. Atât bucuria, cât și furia fac parte din noi, așa cum pe una o acceptăm cu plăcere, și față de cealaltă nu trebuie să avem rețineri.

Copilul mic are nevoie să fie lăsat să plângă fără obișnuitele distrageri, mituiri sau amenințări. Odată ce crește bineînțeles că începem să-i explicăm cu argumente de ce nu-i permitem să facă un anumit lucru, de ce nu-i permitem să plângă în anumite situații (atunci când plânsul este fals, când devine metodă de șantaj, în cazul unei accidentări minore sau în public de față cu alți copii), de ce nu-i permitem să lungească starea de tristețe. Este bine să le explicăm că au voie să plângă, să se teamă sau să fie furioși, pentru că emoțiile lor nu trebuie cenzurate, dar că pe de altă parte nici nu trebuie să-i afecteze pe cei din jur.

Hai curaj și spune-ne părerea ta! Iar dacă vrei să fii alături de noi în continuare, poți da Like paginii noastre de facebook Jurnalul Copilului 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: