Există momente când sunt supărată pe viață. Când niciun cuvânt spus de încurajare nu mă face să mă simt mai bine. Aș plânge și aș țipa. Aș spune: Ce știi tu ce înseamnă să-ți vezi copilul bolnav, plângând de frică, de durere. Ce știi tu despre câte am pătimit? Cât de rău m-am simțit să-l văd așa?

Știu că în momentele acelea tocmai să-mi plâng mie de milă nu ar trebui, că nu ar trebui să învinovățesc, că nu ar trebui să fiu egoistă și să mă gândesc doar la ce am simțit eu, că el nu ar trebui să mă vadă pe mine supărată că este bolnav, că nu ar trebui să transfer durerea în timp, că ar trebui să fiu puternică pentru el. Ar trebui.

Recunosc, mi-e groază de momentele când David se îmbolnăvește. Parcă trăiesc pe pilot automat. Încerc pe cât posibil să nu-i arăt lui teama mea, frica ce stă ascunsă în sufletul meu, neîncrederea în sistemul medical. Încerc.

Ziua Mamei din acest an am petrecut-o împreună, el cu brațele lui mici și subțiri încolăcite de gâtul meu, pe un pat de spital la Urgențe, el cu o branulă în mâini, plângând că vrea acasă, întrebându-mă de sute de ori “Mami când plecăm acasă” eu cu hainele ude, de la împachetările menite să-i scadă cele 40 de grade.

Vacanța din acest an pe care am așteptat-o cu nerăbdare, am petrecut-o tot în spital, făcând analize. Tot cu întrebări care dor “Mami sunt bine nu-i așa?”

Oare greutățile vieții te fac mai puternic? Asemeni unui sistem imunitar cu cât ești mai des atacat cu atât devii mai rezistent? Sau dimpotrivă, loviturile lasă răni adânci în suflet, și frici, și neputințe, care te fisurează în timp?

Dacă viața noastră nu are nicio legătură cu slăbiciunea sau cu puterea? Dacă totul stă în coincidențe și întâmplări? Dacă pur și simplu pendulăm prin viață căutând sensuri, încercând să fim preț de o clipă împăcați cu noi?

Când trebuie să înțelegi că unele întâmplări sunt lecții? Când trebuie să accepți, că uneori asta e firea lucrurilor, și când trebuie să te lupți?