“Aproape 39 de saptamani ai stat in pantecul meu, ai crescut din si in trupul meu, am trait la unison, zile intregi de bine, amestecate cu zile intregi de a nu fi bine. 39 de saptamani presarate cu tot soiul de temeri. 39 de saptamani in care inimile noastre s-au acordat si au batut din ce in ce mai puternic. 39 de saptamani in care m-am rugat sa fii sanatos si sa cresti puternic. 39 de saptamani in care ti-am vorbit despre noi. 39 de saptamani in care ti-am spus ca te iubesc si ca abia astept sa te cunosc.” E scurta mea marturisire despre perioada sarcinii, o perioada amestecata cu tot soiul de emotii pozitive si mai putin pozitive, perioada in care m-am tot intrebat daca David ma aude cand ii vorbesc, daca simte bucuria mea, daca lacrimile mele de tristete il ranesc, daca ii e bine acolo? 

Cu siguranta un raspuns nu voi avea, desi am citit ce spun specialistii despre viata intrauterina. Nu exista o certitudine, nu avem cum sa stim daca fetusul are constiinta, daca gandeste, daca intelege ce se intampla cu el si in mediul exterior lui.

Dar, am primit “un raspuns” absolut fascinant de la un fetus mai intelept decat multi adulti, de la un copil nenascut dotat cu o constiinta si o inteligenta superioara, de la naratorul cartii Coaja de nuca de Ian McEwan.

Iata-ma, stau asa, cu susul in jos in corpul unei femei. Tin bratele incrucisate rabdator, astept, astept si ma intreb in corpul cui sunt si ce caut aici. Ochii mi se inchid nostalgic cand imi amintesc cum pluteam odata in sacul translucid care-mi poarta trupul, lunecand visator in bula gandurilor mele, pe oceanul meu personal.[…] Asta se intampla in tineretea mea lipsita de griji. Acum, ca stau complet rasturnat, fara nici un pic de spatiu, cu genunchii la gura, gandurile cu tot cu cap imi sunt angrenate in asta pana peste poate. Pur si simplu n-am de ales, urechea mi-e lipita zi si noapte de nenorocitii astia de pereti. Ascult, ma straduiesc sa tin minte si imi fac griji. Aud conversatii in pat, inainte de culcare, din care razbat intentii ucigase si sunt ingrozit de ceea ce ma asteapta, de lucrurile in care m-as putea vedea amestecat.

Este exact inceputul cartii Coaja de nuca scrisa intr-un mod absolut original, un fetus care povesteste situatia neplacuta in care se afla, aceea de a fi “martor” la intentia criminala a propriei mame de a-i ucide tatal. Modul in care povesteste pruncul aflat aproape de termenul de a se naste este fascinant. Pe cuvant ca este cartea de beletristica la care am facut cele mai multe adnotari deoarece am vrut sa le recitesc si dupa ce terminam cartea. Si le-am tot citit de vreo trei ori.

Ian McEwan isi expune gandurile despre lume si despre viata intr-un mod atat de direct si concis, vorbeste despre realitati contemporane si despre probleme etice fara incarcatura pozitiva sau negativa dupa parerea mea, ci intr-un mod extrem de realist si pragmatic:

Am stiut din prima clipa cand am desfacut din panza-i de aur darul propriei constiintei ca s-ar putea sa sosesc intr-un loc nepotrivit intr-un moment si mai nepotrivit. Conditiile generale sunt deja limpezi, iar in raport cu ele necazurile mele domestice sunt -sau ar trebui sa fie – nesemnificative. Am multe motive sa sarbatoresc. O sa mostenesc o stare de lucruri specifice lumii contemporane (igiena, vacante, anestezice, lampi pentru citit, portocale iarna)  si o sa locuiesc intr-un colt privilegiat al planetei – Europa occidentala, cea bine hranita si ferita de molime.

Limbajul cartii nu este unul obisnuit, nu te lasa purtat in visare ca intr-o carte de vacanta, ba dimpotriva, te provoaca permanent sa gandesti, sa analizezi, sa fii prezent acolo alaturi de micul martor nenascut. Nu te putine ori au fost momente in care latura mea materna a fost in garda ca o santinela la cuvintele scrise intr-un mod parca prea abrupt, prea taios:

 Incerc s-o vad asa cum este, asa cum ar trebui sa fie: o gravida de douazeci si opt de ani cu sarcina avansata, prabusita tinereste (insist asupra adverbului) peste masa, blonda si cu cosite ca de razboinic saxon, frumoasa dincolo de puterea de cuprindere a realismului, supla daca faci abstractie de mine, aproape goala, cu partea de sus a bratelor colorata in roz de soare, incercand sa gaseasca pe masa din bucatarie un loc unde sa-si sprijine coatele printre farfurii smaltuite cu galbenus de luna trecuta, firimituri de paine prajita si de zahar pe care mustele vomita in fiecare zi, ambalaje de carton imputite, linguri acoperite cu un strat de murdarie, plicuri cu reclame si oferte pe care lichidele s-au uscat, lasand cruste. Incerc s-o vad si s-o iubesc asa cum ar trebui, apoi imi imaginez toate lucrurile care o impovareaza: ticalosul pe care si l-a luat de iubit, sfantul pe care-l paraseste, fapta in favoarea careia s-a pronuntat, copilasul drag pe care o sa-l lase in maini straine. Mai poti s-o iubesti dupa toate astea? Daca nu, n-ai iubit-o niciodata. Dar eu am iubit-o, am iubit-o. O iubesc.

Coaja de nuca de Ian McEwan nu e o carte usoara (desi e scurta are 216 pagini), nu e o carte care te relaxeaza, nu e o carte care te face sa rezonezi cu personajele cum este de exemplu tetralogia napoletana a Elenei Ferrante, sa visezi alaturi de ele, sa te transpui in viata lor si sa o traiesti parca cot la cot cu ele. Dar, e o carte desteapta, o carte de analiza, o carte care te face sa-ti pui intrebari despre viata, despre lume, despre realitate si realism.

Am auzit voci care sustin ca acum multa vreme constiinta s-a zamislit din durere. Nu doar un beculet rosu de avertizare in cap – caci cine e acolo ca sa-l vada? – ci o intepatura, o durere, un zvacnet care doare. Piedicile si greutatile ne-au obligat sa dobandim constiinta, iar asta functioneaza, ne frige cand ne apropiem prea tare de foc, cand iubim cu prea multa pasiune. Aceste senzatii percepute reprezinta primul pas in inventarea sinelui. Si daca asta functioneaza, atunci de ce sa nu ne incerce dezgustul in fata cacatului, de ce sa nu ne temem de marginea prapastie si de straini, de ce sa nu ne aducem aminte de insulte si de favoruri, de ce sa nu ne placa sexul si mancarea? Dumnezeu a spus: sa fie durere. Si s-a facut poezie. In cele din urma.

Sunt multe de scris si de spus despre carte, sunt discutate probleme universale dar totodata pornind de la probleme personale, e o intriga pe care desi o cunosti de la inceputul cartii te face sa astepti, sa tot astepti, o schimbare. Sau cel putin asta am asteptat eu, asta a asteptat mama din mine care a purtat in pantec o fiinta.

Ati citit cartea, daca da, sunt super curioasa cum vi s-a parut? Daca nu, vi-o recomand cu drag si astept sa reveniti oricand cu o parere!

Daca suntem pe aceeasi lungime de unda si vrei sa afli mai multe despre povestea noastra, poti da Like paginii de facebook Jurnalul Copilului  si te vom tine la curent cu ce facem 🙂