Odata ce am devenit mama


Odata ce am devenit mama, am inceput sa ma analizez, zi de zi. Si s-au scurs aproape 3 ani, o perioada tare frumoasa, dar plina de provocari inerente in care m-am pus periodic sub lupa. M-am intors pe toate partile, m-am scotocit, m-am dezbracat de ganduri. Dupa fiecare introspectie trageam linie si faceam un bilant.

Odata ce am devenit mama nu am lipsit nicio noapte de acasa (fara el), nu am fost niciodata plecata mai mult de cateva ore, am fost mereu langa copilul meu de cand s-a nascut. A fost o alegere pe care am acceptat-o cu tot sufletul, pe care am simtit-o ca fiind cea mai buna. Cea mai buna pentru el, cel care a ocupat locul 1 in viata mea, dar nu intotdeauna cea mai buna pentru mine.

Odata ce copilul mi s-a cuibarit in brate, dar mai ales in suflet, am inceput sa pierd lucruri care imi placeau, dar in acelasi timp am inceput sa castig lucruri. Ganduri bine oranduite mi-au fost inlocuite de alte ganduri bine oranduite. Minute scurse despre ce cercei oare sa asortez la imbracamintea dintr-o zi au fost inlocuite cu minute in care ma intrebam ce haine sunt mai potrivite pentru David afara. Ore petrecute citind pentru mine au fost inlocuite cu ore petrecute citind pentru el. Bucuria de a face un lucru pentru mine a fost inlocuita de bucuria de a fi realizat el ceva. Doamne, si cata bucurie poti simti cand copilul incepe sa mearga singur!

Odata ce am devenit mama am inteles ca nu putem avea o relatie aseptica. Atunci cand ajungi sa te implici cu toata fiinta ta in ceea ce inseamna cresterea copilului, realizezi ca e imposibil sa nu gresesti. Ce ghem incurcat de fire cu capete imposibil de gasit am descoperit in relatia noastra, indiferent de tot ce am citit. Doar gresind am invatat ce ii face bine copilului meu si mie deopotriva, ce ne face rau si cum pot schimba sa ne fie bine. Multe momente ale vietii noastre impreuna parca au stat indesate intr-un colt astepand o rabufnire. Si au rabufnit. Si am ajuns sa plang, sa imi para rau, sa imi cer scuze si mereu am luat-o de la capat.

Nu am stiut niciodata ce tip de mama voi fi. Imi amintesc doar ca imi era teama sa fiu mama. Dar nu teama aceea care te infioara si-ti da fiori reci pe sira spinarii, ci teama aia care te incita, te face sa astepti cu inima stransa de emotie. O teama care s-a diluat odata cu nasterea lui David, dar care s-a transformat in ceva mult mai puternic, mai grav, teama de a nu mai fi mama.

Odata ce am devenit mama am inteles ca fiecare alegere are povestea ei, cu bune si rele, cu frumos si urat. Important e sa gasesti mereu acel ceva ce te aduce la liman, acel ceva ce iti da forta sa mergi mai departe. Pentru ca viata nu e intotdeauna cu sclipici si cu zambete cum vedem in fotografii, si cum vedeti si la noi, e si cu plans, e si cu neplacere, e si cu strans din dinti, dar intotdeauna trebuie sa fie cu mers mai departe.

Zambetele trebuie sa dea cu plus cand tragem linie la final de an, ele trebuie sa ne ramana amintire!

Zambiti va rog, mai este timp! 😉

Daca suntem pe aceeasi lungime de unda si vrei sa afli mai multe despre povestea noastra, poti da Like paginii de facebook Jurnalul Copilului  si te vom tine la curent cu ce facem 🙂

 

Advertisements

2 Comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: