Gandul lui Decembrie


Acum o saptamana si ceva mi s-a stricat telefonul, cateva zile laptopul a fost pe bara, masina de spalat are zile cand porneste zile cand nu, masina noastra da semne ca nu mai e la prima tinerete. E in firea lucrurilor ca lucrurile insele sa se strice. Si noi ne mai defectam uneori si avem nevoie de reparatii, un plasture pe o julitura, un antiviral intr-un episod de raceala, o vitamina cand energia ne paraseste. Ne defectam si atunci cand simtim ca ne-au parasit toate promisiunile si gandurile de bine, cand vorbele blande si rabdarea au fugit de la noi, cand parca tot ce a ramas in noi sunt ramasite de fericire.

Cam asa m-am simtit pe final de noiembrie, cu un sentiment in suflet greu de asezat in cuvinte, neplacut ca un gust amar si cu miros de ranced. Si copilul a simtit ce am simtit si eu, si ca raspuns la starea mea s-a adaugat si a lui, parca prea nervos si prea nemultumit, parca prea agitat si prea usor pus pe plans. Presiunea acestui sentiment a actionat asupra mea ca o fantoma exigenta care nu m-a facut decat sa re-actionez si mai putin sa actionez. Si nimic nu mi se pare mai gresit in relatia noastra, parinte -copil, decat impulsul de moment, abuzul de putere, lipsa de rabdare, cu scopul de a obtine raspunsul dorit. E mai usor sa tip la copil si sa-l pedepsesc, decat sa-i explic, da de 100 de ori pe zi, ca nu are voie sa arunce cu mancare si sa arunce jucariile peste tot, ca nu are voie sa buseasca si sa loveasca lucruri prin casa, ca am nevoie si eu de 5 minute fara joaca, ca trebuie sa stea linistit la imbracat, la baie, la spalat pe dinti, la somn, ca am ajuns la capatul puterilor si ca nu mai vreu sa tot negociez.

Se spune ca gandurile noastre atrag ca un magnet realitatea ce ne inconjoara. Ca lucrurile care ni se intampla sunt o lectie din care avem de invatat. Ca sta in puterea noastra sa schimbam si sa ne schimbam.

Eu pur si simplu simt ca uneori trebuie sa astepti, fara sa faci valuri, sa lasi sa treaca durerea, sa accepti ca nu exista suis fara coboras, curat fara murdar, senin fara mohorat, lumina fara intuneric. Cred ca lacrimile au puterea de a curata, la fel cum imbratisarile au puterea de a vindeca. Cred ca doar prin contrast putem vedea, intelege, simti. Cred ca e necesar sa se mai strice “lucruri” ca sa poti sa repari “lucruri”. 

Dar, acum e bine, pe cuvant 🙂

Daca suntem pe aceeasi lungime de unda si vrei sa afli mai multe despre povestea noastra, poti da Like paginii de facebook Jurnalul Copilului  si te vom tine la curent cu ce facem 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: