Si tu cauti permanent sa-ti fie bine la fel cum caut si eu. Sa stii ca nu e o intrebare, pentru ca sunt sigura ca asa este. Si mai sunt convinsa ca lucrul care ieri te facea fericita astazi nu te mai bucura, nu te mai implineste, nu iti mai ajunge. La fel de sigura sunt ca singura nu poti fi fericita, ca ai incercat sa arati multumire de sine, ca ai incercat sa fii tare, insa sufletul tau singur tanjea dupa companie.

Ai intalnit vreodata pe cineva care aproape din prima clipa a inceput sa vorbeasca despre el? Ai auzit ce avea de spus? Ai ascultat cu inima si mai putin cu mintea?

Acel om cauta cu siguranta companie, un confident, poate un prieten chiar si pret de o clipa. Pentru ca simtim natural nevoia sa impartasim lucruri importante despre noi insine. Uneori chiar si unui necunoscut. Si chiar daca nu ne punem sufletul pe tava, incetul cu incetul ne lasam descoperiti si povestim. Si asta ne face bine.

Bineinteles ca nimeni nu incepe o conversatie cu “Buna sunt Ana, hai sa-ti povestesc ce ma framanta pe mine cel mai mult?” Insa, din vorba in vorba ajungem in miezul problemei si spunem ce ne doare: bebe mananca prea putin, copilul de doi ani nu s-a acomodat inca la gradinita, copilul are autism, un om apropiat are cancer, relatia cu parintii e departe de a fi grozava,  banii sunt prea putini, a aparut o situatie dificila la job etc. Pe toate si multe altele le-am auzit de la oameni pe care nu-i cunosteam decat de maximum 10 minute. Toate sunt lucruri care dor. Toate sunt lucruri care trebuie marturisite ca sa fie mai usor acceptate.

Suntem programati genetic sa stabilim legaturi cu ceilalti, asta da scop si sens vietii noastre, iar lipsa lor duce la suferinta. Ciudat e ca societatea din ziua de azi preaslaveste tot mai mult o independenta apriga, desi tanjim in acelasi timp, in secret, dupa intimitate sau dupa o legatura stransa cu persoana iubita sau cu un prieten drag. Cautam sa ne vindecam de singuratate cu orice pret si uneori intram in relatii bolnave, cu oameni care ne fac mai mult rau decat bine, doar sa simtim ca exista cineva caruia ii pasa de noi.

Ne facem profile pe retele sociale sa vorbim despre noi, ne facem bloguri sa vorbim despre noi, ne facem prieteni sa vorbim despre noi. Avem nevoie sa stabilim legaturi cu ceilalti pentru ca asta ne motiveaza, ne da putere sa trecem peste probleme, ne ajuta sa mergem mai departe.

Chiar cred ca nepasarea este cea care doare cel mai mult intr-o relatie. Lipsa vointei de a dedica timp si efort e mult mai dureroasa decat tradarea efectiva a relatiei. Cand un prieten dezvaluie altcuiva anumite secrete, te critica sau nu iti ia apararea nu doare mai tare decat nepasarea. Cand sotul arata nepasare fata de ceea ce faci doare mult mai tare decat atunci cand iti face o observatie. Pentru ca asa apare frica de a fi abandonat, teama de a fi lipsit de valoare si de a nu merita sa fii iubit. Nepasarea parintelui fata de copil insa mi se pare cel mai greu de dus.

Unui copil ii aratam ca ne pasa atunci cand ne jucam cu el, il intrebam cum si-a petrecut ziua, cand aratam curiozitate fata de melodiile preferate, cand il intrebam despre prietenii lui. Cand aratam interes autentic pentru ceea ce face el, cu mintea prezenta la ce face in acel moment, cand ii cerem practic sa ne invite sa facem parte din viata lui de acum, nu in cea de maine.

Oricat de atragator pare ideea de a calatori pe soseaua singuratatii fara grija altei persoane, fara problemele altei persoane in spate, impreuna vom suporta greutatea vietii mai usor pentru ca impreuna suntem mai puternici.

Iti multumesc ca m-ai ascultat! Mi-ar placea sa imi spui, tu ce ai facut azi?

Daca suntem pe aceeasi lungime de unda si vrei sa afli mai multe despre povestea noastra, poti da Like paginii de facebook Jurnalul Copilului  si te vom tine la curent cu ce facem 🙂

 

Sursa foto: pexels.com