Numar secundele pana cand cafeaua e gata, minutele pana cand copilul se trezeste, orele in care sotul e la job. Calculez timpul petrecut in parc, procesarea platii in supermarket, nerabdarea din trafic. Calculez zilele pana cand vine weekendul, saptamanile pana cand se mai implineste ceva la casa cea noua, lunile cand voi spune “La multi ani!” unui an nou. Masor timpul la fiecare secunda, il adun si il scad doar doar sa iasa asa cum cred eu ca e mai bine.

Existenta noastra a tuturor e conditionata de timp zi de zi. Si e normal. Asta e societatea in care traim. Insa, am impresia ca prea putin reflectam la ce da cu adevarat sens vietii noastre si prea mult la cat si in cat timp am realizat. Cel putin eu asta fac, sau bine bine zis asta nu fac. De fiecare data imi aduc aminte seara, dupa ce David adoarme, cand ma gandesc la ce am facut in ziua respectiva si mi se pare ca nu prea am facut mare lucru sau ca am facut prea putin din ce mi-as fi dorit, ca as fi putut sa fac mai mult sau mult mai bine “daca”. De prea putine ori ma gandesc ca ceea ce am facut e bine, ca e suficient.

Aseara, in timp ce eram in bucatarie si faceam paste, David asteptand ma intreba din 10 in 10 secunde “Mami, e gata?“. Desi ii ziceam ca ma dureaza putin pana se fierb pastele, pana zdrobesc rosiile, pana dau pe razatoare cascavalul, el tot continua sa vina si sa ma intrebe. Si de fiecare data, la fiecare raspuns de-al meu, el raspundea voios “Bine mami!”.

David nu cunoaste ceasul. Nu intelege inca la varsta lui concepte precum ieri, maine sau “vara trecuta”, chiar daca isi aminteste lucruri din trecut si intelege conceptul de viitor, modul lui de intelegere e totusi vag, inocent. Pentru el exista doar ACUM, clipa prezenta. Gandirea lui se bazeaza pe ce poate sa faca in momentul de fata. Nu stiu daca ati observat dar un copil se gandeste la ce poate sa faca mai bine, mai placut, mai distractiv in momentul prezent. Nu se gandeste ca peste o zi s-ar putea sa sara mai bine in pat, el sare in acel moment cu respiratia in gat cat il tin picioarele si plamanii si se bucura din plin, nu se gandeste ca peste o saptamana va construi un turn mai mare, el da in acel moment tot ce poate, indiferent ca se mai supara sau nu, nu se gandeste ca peste o luna va merge perfect cu bicicleta, ci incearca atunci printre zambete si lacrimi. El da ce are mai bun in acel moment. Si desi e paradoxal pe cat de implicat e, pe atat de usor se detaseaza de situatie, nu ramane ancorat in ea indiferet de ce ii ofera.

Sa nu credeti ca e semn de naivitate specifica varstei pentru ca va garantez ca nu e asa. Copilul isi respecta corpul si mintea mai bine decat credem noi adultii. Cel care petrece timp langa copil de dimineata pana seara, zile la rand, observa ca fiecare moment pentru el e pretios, indiferent de ce face. Copilul gaseste bucurie din cel mai banal lucru, ca spalatul pe maini de exemplu.

Pentru mine asta e o lectie de viata, de la un copil care desi nu stie cat e ceasul, stie sa se bucure de timpul sau mai bine ca oricine!

Voi ce lectii ati primit de la copiii vostri? Haideti, curaj, povestiti-ne ❤