Inca numar fiecare luna care trece si o pun laolalta cu cei doi ani plini pe care ii traim impreuna. Nu stiu cand o sa renunt sa mai fac asta, insa pana acum mi s-a parut firesc sa raspund la intrebarea legata de varsta lui David cu: “Are doi ani si 3 luni, si  4 luni, si 5 luni” etc. Azi sunt doi ani si jumatate plini si rotunzi ca obrajii de bebelus! Plini de frumos amestecat cu greu, de zambete printre lacrimi si lacrimi printre zambete, de joaca la puterea n si lectii de viata. Lectii de viata traita in trei, lectii despre rabdare, intelegere, asteptare si acceptare. Rotunzi de la atata iubire si recunostinta, cum doar in carti am citit ca se poate simti. Si nu exagerez deloc, este chiar aparte iubirea aceasta pentru propriul copil, pentru ca e o adevarata binecuvantare sa ii vezi zambetul la inceput de zi si sa ii simti mangaierile pe chipul obosit, cufundat in perna printre vise si visuri, in fiecare seara.

David e astazi un baietel de doi ani si jumatate. Si cu aceasta ocazie m-am gandit sa astern cateva lucruri care il caracterizeaza la aceasta varsta, pentru ca inca fiecare luna vine cu o noua descoperire, cu un cuvant nou haios pronuntat, cu un fel unic de a intelege lucrurile din jur. Atat de mult m-am distrat cand a spus despre copacii uscati din parcul unde mergem ca sunt “copaci ciufuliti” sau cand a spus ca el e maimuta “si mami e jungla” sau cand mi-a cerut “oja albastra de baieti” cand a vazut unghiile mele rosii 🙂

Daca ar fi sa il descriu in cateva cuvinte as spune despre el ca e vesel, jucaus, vorbaret, hotarat, plangacios si furios. Cam asa cum era si acum 1 an, poate ceva mai mult din unele si mai putin din altele. Nu mai e la fel de pufos, pentru ca mancarea a cazut din topul preferintelor, si a fost inlocuita in mare parte de fotbalul pe care il serveste in portii generoase, dimineata, la pranz si seara. Ii plac fructele (in mod special mere, capsune si pepene) si adora inghetata.

E clar mult mai bine fata de anul trecut. Pentru ca nu mai stau cu ochii pe el cu inima gata sa-mi sara din piept sa nu se inece cu mancare, sa nu bage ceva murdar in gura, sa nu cada. Nu pentru ca nu s-ar mai intampla, ci pentru ca am vazut cum reactioneaza in astfel de situatii. Daca se ineaca, a invatat sa inspire si sa expire adanc pana se linisteste, in multe randuri cand vrea sa guste ceva ma intreaba “Mami pot?“, daca se impiedica si cade, se ridica si imi spune “Sunt bine mami“. Plange doar daca s-a speriat sau s-a ranit grav. Si asta se intampla mult mai rar. E mai bine pentru ca vorbeste si imi spune ce vrea si ce nu, imi povesteste ce s-a intamplat atunci cand nu sunt langa el. Pentru ca poate sa manance singur. Pentru ca face pipi la olita sau “la planta” din curtea bunicilor 🙂

E mult mai greu fata de anul trecut. Pentru ca e mult mai furios, mai puternic si mai determinat sa obtina ceea ce vrea. Pentru ca inca nu intelege valoarea banilor, dar e constient ca “daca un lucru se rupe mergem la magazin si luam altul“. Pentru ca vrea sa faca multe lucruri “singur” ceea ce inseamna mai mult timp pierdut pentru explicatii, mai multe lovituri, mai multa mizerie in jur, mai multi neuroni de-ai mei sacrificati pentru a-l convinge sa renunte. Pentru ca se murdareste rau cand mananca si majoritatea hainutelor raman cu pete. Pentru ca nu vrea sa faca treaba numarul 2 la olita 🙂

In continuare ii place sa poarte sapca, ba chiar si le alege singur din magazin, ii place sa exploreze in picioarele goale curtea bunicilor, sa hraneasca pasarile si sa culeaga legume,  ii place sa mearga cu tricicleta, “sa modeleze” plastilina si sa picteze pietre.

In continuare nu e pasionat de muzica, nu e fanul povestilor, nu ii plac obiectele care scot sunete puternice si are o replica simpatica: “nu imi pac gomotele tai, imi pac cee moi” 🙂

Aproape orice copil mai mare e un exemplu pentru el si are tendinta de a-l urma orbeste, in timp ce pe aproape orice copil mai mic decat el incearca sa-l domine.

Calatoria noastra e la inceput de drum. A fost, este si cu siguranta va fi cu peripetii, altfel nu ar fi o calatorie autentica. O primim asa cum vine, cu toate lucrurile frumoase si cele mai putin, pentru ca dincolo de orice ceea ce ne da putere este el si zambetul lui frumos!

Ca fiecare copil si el e unic, asa ca fac tot posibilul sa ma bucur cat mai mult de esenta lui proprie, sa cred in puterea lui, pentru ca stiu ca e tot ce are nevoie pentru a se simti iubit! Imi doresc sa simta ca e capabil sa schimbe lumea si nu sa se lase schimbat de lumea din jur, decat atunci cand e necesar.

Este minunea mea, asta imi spun mie insami de cate ori il privesc!