“Uite ce-ai facut! Te-ai udat tot! Trebuie sa iti spun de fiecare data sa nu mai intri in apa? Hai acasa sa te schimb DOBITOCULE!” tipa o bunica suparata catre nepotul ei de 2-3 ani care radea si sarea intr-o baltoaca aparuta dupa ploaie. Nu exagerez cu nimic, aceasta a fost reactia ei, plus o smucitura la pachet pentru a-l scoate pe nepotul “dobitoc” din baltoaca cu… veselie, pentru ca tare mult ii mai placea sa vada apa tasnind sub greutatea corpului sau mic.

Luam parte la acest episod trist acum cateva luni si mi-am amintit de el ieri, dupa ce a plouat, in timp ce David topaia ca un ied fericit in toate baltoacele din curtea bunicilor indiferent cat de mari sau mici erau. Unde era mai mult noroi, acolo era si el. Atat de mult a ras, atat de mult i-a placut, incat dupa aceasta repriza de sarit la “groapa cu noroi” a trebuit sa il bag imbracat in cada si sa-l spal din cap pana la picioare si de la picioare la cap 🙂

Sunt convinsa ca reactia mea nu ar fi fost atat de zen, daca nu as fi citit cu ceva vreme in urma despre nevoia de explorare a copilului mic, despre joaca in natura, despre joc si joaca in general, modul copilului de a invata. Ceea ce pentru mine ca parinte inseamna murdarie si pericol de imbolnavire, pentru copilul meu inseamna satisfacerea curiozitatii, observare, invatare si intr-un final o super distractie.

Insa, mai inseamna ceva, un lucru interesant pe care l-am aflat intr-una dintre cartile pe care le-am citit recent Copilul tau cum se joaca? de Sophie Marinopoulos :

Jocul in baltoaca ilustreaza perfect felul in care copilul intelege regulile si dorinta incontrolabila a acestuia de a le incalca. Copilul care nu asculta stie ca este interzis ceea ce face. De altfel, furia parintelui si rasul copilului reprezinta dovada ca fiecare isi cunoaste locul.[…]

Putini parinti retin acest aspect pozitiv al jocului. Ei se gandesc deseori ca, de fapt, copilul nu a inteles inca ce se asteapta de la el. Copilul nu e nici surd, nici idiot, nici prost crescut. Este o fiinta care se dezvolta si care incearca sa suporte tensiunile pe care educatia le naste in el. Copilul care sare in baltoaca razand ca sa va vada furios este un copil care stie ce este permis si ce nu si a carui inteligenta nu trebuie pusa sub semnul intrebarii.

Copiilor le place sa se joace de-a neascultarea, insa intr-un mediu securizant. De aici si modul specific de a se comporta in preajma parintilor, si mai ales a mamei. O problema apare atunci cand copilul se pune cu adevarat in pericol, ca de exemplu atunci cand coboara trotuarul si sare in fata unei masini, desi este la varsta la care are capacitatea de a intelege gravitatea unei situatii si ca rolul unei reguli impuse de parinte este in primul rand de a-l proteja pe el insusi. Atunci este cu adevarat o problema reala si este cazul ca un parinte sa apeleze la un psiholog.

Dar, sa nu-i permiti unui copil sa experimenteze mediul in care traieste, sa se dezvolte in ritmul impus de el, sa descopere micile bucurii ale copilariei, mi se pare strigator la cer. Pentru ca va veni o vreme cand ii va pasa de haine curate si de “ce zice lumea”, cand ii vor placea altfel de jocuri, cand va fi asaltat de tot soiul de prejudecati, cand exact ceea ce ii aduce acum o imensa bucurie nu il va mai interesa deloc 😦

Daca v-a fost de ajutor acest articol puteti sa dati Share sau daca vreti sa ne fiti aproape click pe Like dreapta sus pentru pagina noastra de facebook Jurnalul Copilului ! Apreciem din suflet 🙂