Il privesc cum doarme, linistit si senin ca un inger. As vrea sa-l sarut, insa mi-e teama sa nu-l trezesc. Risc totusi si ii miros obrazul fin, dupa care ii fur un pupic scurt cat o bataie de ceas. L-as privi ore intregi, asa cum faceam si cand era bebelus. Ma linisteste si ma incarca de bine si de energie. Daca as putea sa-i ofer universul in dar, in clipa asta as face-o. Gandul de abnegatie dus la extrem nu salasluieste prea mult si fuge ca un las. Nu-i nimic, e normal, iubirea pentru el e insa tot acolo, nesfarsita, intacta si neconditionata.

Zambeste 🙂 Zambesc si eu automat ca raspuns la bucuria lui. Mai zambeste o data. Zambesc din nou si eu. Ce sentiment placut. Il tot privesc cum doarme si brusc imi amintesc de trecut. De starea de greata puternica din primele 3 luni, de refluxul gastro-esofagian cumplit de neplacut din ultimele 2 luni. Mda, imi amintesc, nu a fost o sarcina usoara, insa trebuie sa fiu recunoscatoare ca nici foarte grea n-a fost.

Pantecul meu s-a intins timp de 9 luni si i-a facut loc cu generozitate lui, primul meu copil. Imi amintesc de nastere. Uff, ce greu a fost. Dar, nici pe departe atat de greu fata de ce a urmat: pneumonia la nici doua saptamani de viata. Am avut asteptari prea mari poate pentru 2015, pentru Bucuresti, pentru clinica privata. Asta e, tuturor ni se intampla ca propria minte sa ne traga in piept. Ciudat sau nu, nu simt vreo urma de regret. Pentru ca in spatele fiecarei dureri, Dumnezeu aseaza un motiv. Asa se spune. Asa spun si eu acum la mai bine de doi ani dupa, dupa ce am inteles.

Pentru o clipa imi amintesc de primele lui zambete, zambetele acelea suave de nou-nascut. Cu dureri de operatie si cearcane de nesomn imi amintesc cum stateam la panda si vanam orice grimasa simpatica. Fiecare era un adevarat motiv de bucurie 🙂

Parca da semne ca se trezeste. O sa zambeasca sigur. Pentru ca asa face dintotdeauna. E de ajuns sa ma vada langa el si ma saluta cu un zambet. Sunt milionara in zambetele lui. Inima mea e atat de fericita cand zambeste! E tot ce imi poate oferi el si pentru mine e de ajuns. E armonie. E echilibru. E bogatie. E sublim. E totul. 

Am sute de poze cu David zambind. In zilele grele, zambetele lui mi-au fost hrana. Zambetele lui mi-au dat putere sa merg mai departe. Ele ma fac fericita.

De curand, citeam intr-o carte ca fericirea o recunoastem dupa zgomotul pe care il face plecand. Eu o recunosc dupa zgomotul pe care David il face cand rade 🙂

Hai zambeste si tu cel care citesti! Daruieste o parte din lumina ta lumii in care ai venit. Uita pentru o clipa de boala, de frica, de tristete, de minciuna, de tradare, de egoism, de prostie, de dezordine, de lehamite. Ce ai in acest moment e suficient! Ambitiile fara masura ne pot lasa saraciti si strambi! Viata ne e data ca sa invatam, ca sa ne simtim bine, ca sa ne bucuram si sa bucuram! Nu putem afla sensul vietii din afara noastra! Totul porneste din noi!

Hai sa incepem cu un zambet! 🙂

Daca v-a fost de ajutor acest articol nu uitati sa dati Share, iar pentru a fi la curent cu articolele viitoare dati Like paginii noastre de facebook Jurnalul Copilului !