Fac parte dintr-o generatie in care succesul educational insemna doar obtinerea notei 10! Erai considerat “destept” doar daca primeai nota maxima. Pentru unii copii nota 8 era o adevarata drama.

Nu stia nimeni de concepte precum inteligenta emotionala, nu se concentra nimeni in a-l ajuta pe copil sa se simta in largul lui, sa fie el insusi, eram luati la gramada introvertit cu extrovertit, din familii frumoase sau cu traume in spate, si tratati la unison ca puii din fermele industriale. Performanta scolara insemna sa ai 10 pe linie si coronita din flori pe cap.

Nici in familie lucrurile nu stateau altfel. Parintii le transmiteau copiilor un mesaj simplu si clar: premiul I sau altfel adio bicicleta sau timp liber cu colegii de joaca. Nu-si invatau copiii ca o nota mare sau mica nu reprezinta valoarea lor reala. Nici atat nu-si invatau copiii ca au capacitatea de a se opri si de a reflecta la starea lor de spirit. Nu aveau timp sau nu stiau cum sa le asculte emotiile, sa le inteleaga trairile.

In ultimul timp in schimb, observ ca situatia trece la extrema cealalta. Vad cum parintele din ziua de azi sare prea usor in a-si salva copilul de rau si de rani. In aceeasi clasa ma recunosc si pe mine. De aceea ma tot gandesc daca nu cumva tocmai aceste experiente dificile ii permit copilului meu sa invete despre lume.

Ma intreb in sinea mea daca nu il protejez prea mult pe David, daca nu il feresc de dificultati inevitabile ale vietii care il pot ajuta sa creasca, sa se dezvolte, sa devina mai rezistent si mai puternic, mai pregatit pentru viata de adult. Ii sar prea usor in ajutor in momente in care ar fi capabil sa se descurce singur sau in situatii din care ar avea de invatat o lectie importanta.

Oare un copil nu devine mai puternic daca traieste propriile experiente, daca depaseste propriile esecuri, daca ne dam la o parte din calea evolutiei lui naturale? Oare nu ar trebui sa-i permitem sa incerce o data, si inca o data si inca o data pana reuseste, fara sa ii oferim ajutor necerut, pentru a se putea simti increzator in propriile forte? Oare nu este o dovada de respect fata de copil sa nu intervenim in a salva turnul de lego de la o iminenta cadere? Oare experienta noastra nu ar trebui sa ramana doar a noastra fara a-l determina pe el sa sara peste propria calatorie? Oare nu frica noastra de greseala si esec il face pe el sa ii fie teama? Oare nu ar trebui sa-i dam libertatea de a-si oferi singur provocari care sa ii confirme mai tarziu ca are abilitatile de a face fata vietii?

Nu voi inceta sa caut aceste raspunsuri. In carti, in vorbele oamenilor mai luminati decat mine, in inima mea, pentru ca simt ca e datoria mea de parinte sa caut. DA, sunt convinsa ca e cumplit de greu sa iti vezi copilul traversand perioade grele, de frustrare, de tristete, de neputinta. Insa, oare nu are nevoie de ele?

Un lucru pentru mine e cert: cred ca modul in care noi, parintii lui, reactionam fata de o situatie si felul in care il ajutam sa integreze o experienta isi vor pune o amprenta emotionala asupra lui si il vor ajuta sau nu sa-si creeze o identitate unica. Acceptarea emotiilor lui si validarea lor il vor ajuta sa paseasca increzator spre viitor. Incercarile si greselile trebuie sa ii apartina pentru a putea sa-si asume pe deplin succesele, nu sa gafaie mai tarziu dupa ele.

Tare mult mi-ar placea sa imi spuneti voi ce credeti ca ati fi azi fara suferintele din trecut?

Daca v-a fost de ajutor acest articol nu uitati sa dati Share, iar pentru a fi la curent cu articolele viitoare dati Like paginii noastre de facebook Jurnalul Copilului !

Photo: Eu, la varsta lui David 🙂