Daca e vacanta e carte, daca e carte de vacanta e belestristica. Cartea mea de vacanta e clar despre o poveste usor de digerat, cu replici ironice si amuzante, care sa ma faca sa o citesc dintr-o rasuflare din spatele ochelarilor de soare, intinsa pe sezlong. Cartea mea de vacanta nu e o carte de specialitate cu fraze complicate peste care tot trebuie sa revin furata de peisajul din jur. In niciun caz.

Daca aveti preferinte asemanatoare cu ale mele, cu siguranta veti pune in bagajul de vacanta si cartea O viata mai buna de Anna Gavalda. E fara indoiala o carte de vacanta care te destinde, dar care te emotioneaza in acelasi timp si te face sa te gandesti la lucrurile care conteaza cu adevarat in viata. Si chiar daca nu am citit-o in vacanta, pe o plaja scaldata de soare, ci in timp ce David dormea, as reciti-o tocmai pentru senzatia de bine pe care mi-a oferit-o.

Cartea este structurata in doua parti – Mathilde si Yann –  doua povesti de viata a doi tineri nemultumiti de joburile lor mediocre, de relatiile pe care le au, de viata lor insipida. Actiunea are loc in zilele noastre in Paris si e o poveste parca desprinsa din cotidian. In viata fiecaruia, apare ceva care ii trezeste din rutina banala in care traiesc.

Ma numesc Mathilde Salmon. Am douazeci si patru de ani. Oficial sunt inca studenta, invat istoria artei (frumoasa inventie), dar in viata reala lucrez pentru cumnatul meu. Cel bogat, cel frumos, cel cool. Cel care isi scarpina intr-una varful nasului si nu poarta niciodata cravata. Conduce o mare agentie de creatie digitala care se ocupa de design, branding si dezvoltare web (traduc: daca ai niste prafuri si vrei sa le vinzi pe net, el o sa-ti faca un magazin online dragut si un parcurs cu sageti pana la pagina de plata) (securizata) si m-a corupt anul trecut.

El avea nevoie de mercenari, eu – de bani de buzunar, era ziua mea si am batut palma ciocnind paharele. Sunt si contracte de munca mai proaste.

Prima parte a cartii O viata mai buna graviteaza in jurul ei, tanara Mathilde, care locuieste intr-un apartament inchiriat cu alte doua fete “plictisitoare si prostute”.  Mathilde se incadreaza in tiparul tipei rebele si aparent superficiale careia ii place distractia, ii place sa se lase dusa de val in relatii pasagere si sa se cufunde in bautura. In ciuda faptului ca ii place sa duca o viata libertina, uraste singuratatea. O intamplare nefericita, aduce cu sine o schimbare majora in viata ei.

Mathilde isi pierde geanta in care se afla o suma mare de bani, destinati reamenajarii apartamentului inchiriat din centrul Parisului, dar si o parte din viata ei, cel putin asa resimte pierderea catorva obiecte personale.

Dumnezeule, cardul meu, PIN-ul, numarul de urgenta pentru blocare, prietenii mei, abonamentul meu nelimitat la cinema, filmuletul cu primii pasi ai lui Louision, rimelul meu Dior, rujul meu Coco, agenda, cheile de la birou… si cei 10.000 de euroi…si…off

Si-am plans. Mult. Mult tare.

Cateodata unele lacrimi nu fac decat sa le atraga pe celelalte. Am plans mult. Am plans pentru toate. Toate chestiile care nu mi-au placut niciodata la mine, toate tampeniile nemarturisite pe care le facusem pana atunci si toate lucrurile pe care le pierdusem pe drum de cand ajunsesem la o varsta la care sa inteleg ca unele lucruri se pierd pentru totdeauna.

Ce se intampla dupa acest incident neplacut, cum isi revine din delirul psihotic ce a acaparat-o timp de cateva zile si cine e salvatorul misterios veti afla in carte 🙂

Dupa greutatea, uratenia si zambetul lui, dupa mica taietura ca o virgula intunecata de sub urechea dreapta, umorul lui de doi bani si felul in care isi ascundea politicos cascaturile in spatele mainii mari, am stiut instinctiv ca nu-mi sterpelise nimic. Si pe cand imi spuneam asta, mi-am dat seama ca nu la plic ma gandeam, ci la tot restul. La mine. La natura mea profunda, la increderea mea in rasa umana. La toate loviturile pe care le luasem peste bot la o varsta, zice-se frageda si care facusera sa-mi sune apa-n cap, da, insa care nu ma desfigurasera…

In partea a doua a cartii, facem cunostinta cu Yann, un tanar de 26 de ani, deprimat, nemultumit de viata pe care o duce.

Dorm prost de luni de zile. Nu-mi place scoala mea, nu-mi place orarul meu, nu-mi plac profii mei, nici mirosul din vestiare, nici cantina, nici tampitii care ma inconjoara. La douazeci si sase de ani, sufar de aceleasi insomnii ca la doispe, insa la douazeci si sase e de o mie de ori mai rau, fiindca m-am bagat singur in rahatul asta. Singur. Nu pot sa le port pica parintilor mei si nici macar nu mai am vacante…

Totul se schimba odata cu ajutorul pe care i-l ofera vecinului sau de palier – urcarea unui bufet de bucatarie de colectie pana la etajul trei – si acceptarea invitatiei de a bea impreuna un pahar de vin in semn de multumire.

Toate simturile imi erau starnite, flatate, sarbatorite. Nu vinul ma imbata, ci ei. Ei doi. Acea escalada, acel joc intre ei, acel obicei pe care il aveau de a-si luat tot timpul vorba din gura, intinzandu-mi mana sa urc la bord, la bordul corabiei lor, si sa ma faca sa rad iar. Imi placea la nebunie chestia asta. Aveam impresia ca sunt o fleica scoasa din congelator si lasata sa se dezghete la soare.

Yann cunoaste un alt tip de relatie, total diferit de cel in care el se afla, si ceea ce trezeste in el aceasta intalnire la ceas de seara este un soi de tristete si invidie amestecata cu admiratie. Vecinul sau Isaac e cel care il face sa-si constientizeze valoarea si ii da un imbold in a se regasi pe sine, in a schimba ceva in viata sa.

– Cati ani ai? m-a intrebat el din senin.

– Douazeci si sase.

– Nu te-am mai vazut pana acum. O cunoasteam pe doamna in varsta care locuia in apartamentul in care stai tu, insa a plecat in provincie, cred…

– Da, era stramatusa prietenei mele. Ne-am mutat in apartamentul ei in luna octombrie.

Tacere.

– Ai douazeci si sase de ani si locuiesti in apartamentul stramatusii unei tinere careia nici macar nu i-ai rostit numele.

– Yann?

– Da.

– Cum o cheama pe prietena ta?

– Melanie.

– Melanie… Bine ai venit, Melanie, a murmurat adresandu-se unei fantome pierdute intre aragaz si chiuveta. Uite, fiindca esti aici, trebuie sa-ti spun, domnisoara mereu un picut grabita, ca treburile astea cu pubelele si furtunurile de gradina prost rasucite nu prea conteaza. Si nici carucioarele, si nici trotinetele care zac sub scara, ei, nici ele nu prea conteaza… Ma auzi Melanie? In loc sa suni dis-de-dimineata la asociatie la fiecare patru zile si sa-i faci sa-si piarda vremea de pomana cu niste mici nemultumiri care nu intereseaza pe nimeni, vino sa iei loc si sa bei ceva cu noi.

A ridicat paharul in penumbra si a adaugat:

– Fiindca, stii… Toti o sa murim pana la urma Melanie, toti… Toti o sa murim intr-o zi…

Am inchis ochii.

Cartea este o lectura usoara, dar savuroasa asemeni unei inghetate pe timp de vara. E bine sa fie consumata rapid ca sa nu isi piarda din… farmec!

Lectura si vacanta minunata va doresc!

Daca v-a fost de ajutor acest articol nu uitati sa dati Share, iar pentru a fi la curent cu articolele viitoare dati Like paginii noastre de facebook Jurnalul Copilului !