Fiecare zi alaturi de David incepe cu o noua runda de joaca. De cele mai multe ori ne asezam pe covor, unul langa altul, si ne imaginam diverse scenarii cu jucariile din dotare. Eu pun hainele grele si mohorate de adult in dulap si intru in lumea lui colorata, usoara, fascinanta si plina de posibilitati. Acest timp de joaca il fac sa conteze cat de mult pot. Pe langa conectarea emotionala si buna dispozitie de care avem parte amandoi, il ajut sa invete cat mai multe despre lume.

Jocul este una dintre cele mai importante cai prin care copilul invata. Am citit in carti de specialitate despre acest fapt, dar mai ales am invatat pe propria-mi piele si in relatia cu copilul meu. De la primele interactiuni cu parintele si mai apoi cu alti adulti, de la prima jucarie disputata la un loc de joaca si primul conflict, totul pentru copil devine o lectie. Fiecare pas vine cu o noua sesiune de invatare, despre cum functioneaza relatiile din jurul lui, despre reactiile oamenilor si emotiile pe care le produc in el, despre placere dar si despre pericolele care il pandesc.

Trebuie sa recunosc ca utilitatea jocului am inteles-o cu adevarat cand David a mai crescut si am vazut cat de usor il pot determina sa coopereze daca ma folosesc de joc. Spalatul pe maini dupa ce ne intorceam din parc sau schimbatul scutecului nu mai erau o corvoada pentru nervii mei rutinati si obositi, ci un lucru firesc chiar plin de amuzament.

Unul dintre jocurile lui David preferate, chiar inainte de a implini doi ani, a fost jocul de rol. Un scenariu simplu, cu noi doi ca protagonisti sau cu o jucarie de plus prietenoasa, bazat pe o situatie reala din viata, cu intrebari si raspunsuri simple, era tot ce aveam nevoie ca sa vorbim aceeasi limba, sa comunicam. Mesajul meu ajungea mult mai usor la el daca ne jucam, chiar simuland situatii reale din viata: de Anul Nou cand a avut amigdalita, siropul cu antibiotic l-a luat de fiecare data dupa un joc medic- pacient (initial David era medicul si tati pacientul temator, dupa care schimbau rolurile), acum cateva luni, cand am schimbat scaunul auto, jocul politistul – soferul neatent care produce accidente a fost cel care ne-a ajutat sa-l familiarizam cu noul scaun si sa accepte centura de la masina, fata de centurile scaunului vechi; in ultimul joc de rol frizer-client a acceptat sa ii tund bretonul dupa ce el insusi a fost frizerul catelului de jucarie.

De fiecare data am analizat si am observat. Si de fiecare data am ajuns la aceeasi concluzie. David invata mult mai usor prin joc. Invata cuvinte noi, intelege mai repede aspecte ce tin de actiuni cotidiene, intelege lucruri care tin de siguranta lui, accepta situatii noi, isi aminteste conjunctura unei intamplari chiar dupa o perioada mai mare de timp.

In ultima vreme, chiar daca e inca mic si mereu langa noi, am inceput sa-l invat pe David lucruri elementare pe care orice copil ar trebui sa le stie pentru a se descurca intr-un moment de criza, spre exemplu atunci cand se rataceste: invatarea numelui complet (il stie si pe al lui si pe al nostru, parintii ) si invatarea adresei (in prezent stie doar ca locuieste in Bucuiesti). De asemenea, recunoaste agentii de politie dupa uniforma pe care o poarta si stie ca rolul lor este unul pozitiv. Departe de mine ideea de a-i transmite frica (o practica des intalnita in copilaria mea) sau de a-l constrange sa faca anumite actiuni de teama agentului de politie. Pentru ca vreau sa inteleaga ca politistul nu este Baubau!

Copiii care participa la Scoala Sigurantei TEDI stiu! Am vazut personal cum elevii clasei I a Liceului Eugen Lovinescu din Bucuresti raspund intrebarilor ofiterului de politie la o lectie interactiva din cadrul programului “TEDI – Scoala Sigurantei” si cum au inteles cat de important este sa cunoasca masurile de prevenire in ceea ce priveste siguranta lor acasa, la scoala, pe strada sau in vacanta pentru a reduce riscul de victimizare. Am vazut copii curajosi care au inteles pericolul din spatele unor actiuni proprii sau ale altor persoane, copii care au invatat cum sa previna un incident grav (daca simt miros de gaze in interiorul casei) sau sa evite un accident care le-ar pune viata in pericol (pe trecerea de pietoni) si cum sa se descurce intr-o situatie dificila (cand un coleg mai mare ii hartuieste).

Dar, am mai vazut ceva. Un fapt care mi-a confirmat tot ceea ce v-am povestit despre jocul cu David. Am vazut cat de motivati au fost sa raspunda, sa coopereze, cand in sala de clasa si-a facut aparitia un personaj foarte indragit de ei: ursuletul TEDI. Am vazut zambete de relaxare, insa in acelasi timp implicare in ceea ce aveau de indeplinit: sa raspunda la intrebarile unui test despre constientizarea sigurantei pe strada, la scoala sau in tabara.

Pentru ca prin joc, locul in care ei detin controlul, le acordam sansa sa prinda aripi de incredere, sa constientizeze propriile forte, lasandu-i sa ne fie ghid totodata si incurajandu-i sa se exprime liber.

Siguranta nu este o joaca, insa poate fi inteleasa chiar si de o minte de copil, daca invata despre ea prin joc.

Multumim TEDI!