Padurea copilariei mele este si astazi un colt de natura autentic, cu lumini parca desprinse din rai, cu ciripit de pasari si miros de crud, un loc in care timpul se opreste si spatiul te cuprinde. Un refugiu unde simti nevoia sa te eliberezi. Un loc unde uiti instant de tine, de ei, de tot. Un loc unde simti ca esti acceptat asa cum esti si primit cu generozitate.

Padurea copilariei mele nu inseamna gratar si mici, muzica puternica din boxele masinilor, paturi intinse pe iarba si tipete de copii. Nu e un loc de promenada sau de chef. E in schimb un loc cu chef de reculegere, de inspiratie, de contemplare. E un pamant parca neumblat si pur asemeni unui suflet de copil. E un loc care iti ofera tot ce are, dar care cere in schimb condescendenta.

Padurea copilariei mele l-a primit in sanul ei pentru prima oara astazi si pe copilul meu, si tare mi-as dori ca peste ani si ani sa-l primeasca si pe copilul lui si pe copilul copilului lui. Asa cum ne tot primeste de generatii intregi.

Astazi am fost impreuna cu bunicii sa ne plimbam pe cararile ei. David l-a urmat pe tata indeaproape care ne-a condus pe poteci batatorite, dar si prin locuri parca necalcate de picior de om. A cutreierat pas la pas cu noi, a ascultat, a mirosit, a fost mangaiat de soare si a mangaiat la randul lui copaci si flori. Nu s-a plans o clipa de oboseala. Nu a vrut sa-l purtam in brate. A fost in acord perfect cu ea.

Am stat o clipa sa o observ, sa o ascult. Padurea vorbeste in o multime de moduri si iti ofera atat de usor din frumusetea si din preaplinul ei. Simti efectiv cum plamanii se incarca de oxigen la fiecare inspiratie, simti cum mintea se goleste de ganduri apasatoare la fiecare clipire, simti inlauntrul tau cum sufletul se umple de bine la fiecare pas intr-un decor de poveste.

Pentru tot ce am primit, omul mic a simtit bucurie, omul mare – recunostinta.