De ce incurajez plansul baiatului meu


Mamiii, si Dabid a pans!”, imi zice omul meu mic intr-una din zilele trecute.

Cand puiule?” l-am intrebat eu scotandu-mi capul de sub perna uda.

A uat Maa matina“, raspunde el, amintindu-mi de vizita prietenei mele cu fetita ei.

Ii explic iar care a fost situatia atunci si ii spun ca il inteleg ca a fost suparat. Si ma face sa zambesc. Pentru ca il aud cum spune in timp ce se duce in bucatarie “Dabid aduce cieva u mami“. Se intoarce cu o masinuta ratacita pe sub masa din bucatarie si mi-o ofera. Ma copleseste dovada lui de empatie, la doar doi ani. Si ma face sa uit de starea mea proasta si de toate momentele cand el insusi imi scoate peri albi.

Bebelusii sunt bebelusi, indiferent ca sunt baieti sau fete. Si cu totii stim ca bebelusii plang, in general foarte mult, pentru ca e modul lor de a se exprima, de a cere sa li se implineasca o nevoie. Odata ce cresc, asteptarile fata de baieti in ceea ce priveste plansul se schimba. Si baiatul incepe sa auda frecvent expresia devenita cliseu “Baietii mari nu plang!“.

David e un copil care rade mult, e sociabil si prietenos, dar in acelasi timp e un copil care plange usor. Am remarcat lucrul acesta intr-o multime de situatii. E modul lui de a spune ca nu e de acord cu un lucru, ca nu se simte confortabil intr-o situatie, ca ii e frica, ca nu ii place ceva. Am observat toate lucrurile acestea in timp si am inteles ca plansul ii face bine. Asa ca i-am acceptat mereu plansul, am facut tot posibilul sa-l linistesc, insa niciodata nu am incercat sa i-l suprim. Pentru ca nu cred o clipa ca daca ii incurajez plansul, el nu va fi puternic la maturitate. Prin incurajare ma refer la acceptare si intelegere.

Ba dimpotriva. Cred ca daca ii refuz plansul, copilul meu ar putea sa se simta deconectat de mine, centrul lui de siguranta din aceasta perioada a vietii. Cred ca mai tarziu sansele de a deveni supus sau dimpotriva de a recurge la un comportament distructiv sunt mult mai mari daca eu nu-l las sa se manifeste in modul lui autentic si incerc sa-l opresc din a avea o reactie fireasca. Cred ca daca ii distrag atentia de la o emotie naturala, mai tarziu va avea o toleranta redusa in a face fata situatilor dificile. Pentru ca eu cred ca un adult are o rezistenta mai mare la dificultati atunci cand le percepe ca fiind parte din viata.

Cum ar fi daca i-as spune sa nu mai tuseasca, sa nu mai stranute, sa nu mai traga parturi. Intr-adevar, cand va mai creste si va fi capabil sa inteleaga, ii voi explica regulile de bune maniere impuse de societatea in care convietuim. Insa, pana atunci, ii vom permite sa fie el insusi.

Am observat ca tendinta majoritatii parintilor e sa incurajeze copiii sa fie curajosi, zambitori, prietenosi, accentul fiind pus pe exprimarea laturii pozitive. Foarte putini insa le permit copiilor sa se manifeste si atunci cand starea lor emotionala e alterata si incearca sa ii opreasca din aceasta curgere naturala a sentimentelor. Un copil sanatos cade prada furiei, geloziei, dezamagirii si are nevoie sa-si dea frau liber sentimentelor prin furie si plans atata timp cat nu afecteaza sau raneste pe cineva din jur. Parintele trebuie sa fie langa el, sa-l asculte, sa-i valideze emotiile sa-i permita sa fie el insusi, fara insa a dramatiza situatia si fara a adauga reactii suplimentare. Pentru ca un copil care se simte acceptat si inteles poate sa treaca cu usurinta la etapa urmatoare din dezvoltarea sa si nu va folosi un eveniment din prezent pentru a elibera dureri din trecut.

Cred ca noi oamenii am primit acest “dar” din partea Divinitatii, aceasta abilitate emotionala de a putea gestiona emotiile intense, de a putea elimina durerea prin lacrimi. Iar sarcina noastra ca parinti e aceea de a valida sentimentele copilului ca fiind normale, chiar daca nu ni se pare intemeiat motivul care i-a provocat reactia.

Cred ca noi adultii trebuie sa lucram la modul nostru de a vedea lucrurile. Cred ca noi parintii trebuie sa evitam sa plantam sentimente in mintea copilului. Sa nu ne mai uitam dezaprobator atunci cand un copil mic sau mare plange, ca nefiind ceva firesc. Ba e firesc, pentru lumea lui si pentru cat mintea lui poate intelege, e firesc, motivul lui e important. Cred ca noi trebuie sa ne dam la o parte mastile false care ne acopera zambetele ne-naturale si de falsa complezenta. Cred ca si noi trebuie sa ne permitem sa fim tristi daca gandurile ne apasa, sa ne permitem sa plangem daca sufletul o cere, pentru a putea vedea lucrurile frumoase atunci cand viata ne zambeste. Odata ce noi invatam sa lasam loc curgerii libere a tristetii, vom observa cum copilul pur si simplu merge mai departe, in siguranta, vindecat.

In acest sens, recomand doua carti care ajuta un parinte sa inteleaga mai usor plansul copilului:

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: