De cand s-a nascut omul meu mic, am ales sa scriu despre momentele noastre frumoase, pentru ca de ele vreau sa-mi amintesc. Asta nu inseamna ca uratul, greul, fricile, anxietatile nu exista. Au locul lor in coltul intunecat al mintii mele si obisnuiesc sa-si faca de cap din cand in cand si sa-mi tulbure gandurile. De cele mai multe ori, scap de ele prin plans. Alteori, vorbind cu oamenii mei de suflet: sora mea geamana si sotul meu.

De cand s-a nascut el, o latura a mea a inflorit spectaculos asemeni florilor de primavara. O parte a sufletului meu despre care banuiam ca exista dar habar nu aveam ce inseamna. Mi-am inchipuit, dar nu am crezut ca exista genul acesta de iubire neconditionata, de devotament pana la cel mai inalt grad de sacrificiu, de dependenta de surasul lui, de bucuria lui, de reusita lui. Despre latura aceasta am ales sa scriu si atunci cand nu sunt ok prefer sa nu o fac.

De cand s-a nascut el, o alta latura insa s-a intensificat si a imbracat haina fricii. Aveam temeri si inainte, insa acum fricile parca s-au acutizat: frica de accident, de cutremur, de boala, de saracie, de moarte. As exagera enorm daca as spune ca sunt coplesita de tulburari de anxietate, insa fara discutie gandurile sunt mult mai intense, iar amigdala cerebrala se activeaza mult mai des decat inainte.

Ultimele zile au fost asa ciudate, incarcate de emotii intense, de agitatie, ca simt ca mai mult l-am mustruluit pe David decat l-am imbratisat. Nu stiu care a fost cauza, insa stimulul reactiilor mele au fost actiunile lui. A apasat acele butoane care activeaza majoritatea parintilor. A refuzat mancarea in continuu (“nu pace gutu”), a scuipat apa din cana lui pe oglinda din hol, a pictat peretele din hol cu bucati de portocala si a scris cu pixul pe unde a prins, a aruncat cu jucarii, a busit lucruri, a plans de multe multe multe ori, parca din orice (de exemplu, voia sa-l duc la metrou… in fiecare zi), a insistat sa faca lucruri pe care i le ceream sa nu le faca in ciuda rugamintilor mele.

Se spune ca e la “varsta critica” de doi ani cand are o manifestare vadita a independentei. Am mai experimentat etapa lui NU, acum cateva luni. A trecut, aproape ca nici nu imi mai aduc bine aminte, dupa care am avut parte de multe zile de intelegere si cooperare.

Acum insa, simt pe de-o parte, ca asteptarile mele sunt cele care il influenteaza si asupra gandurilor mele incerc sa ma concentrez, pentru ca stiu ca el nu e raspunzator de emotiile mele. Il iubesc atat de mult incat nu vreau sa-l modelez asa cum mintea mea crede ca e “corect”, nu vreau sa-l stric cu ideile si precoceptiile despre lume pe care le am adanc inscrise in subconstientul meu. Chiar nu vreau sa-l determin sa faca ceea ce eu vreau, in defavoarea propriei lui vointe, prin renuntarea la ceea ce el isi doreste sa faca, indiferent ca are 2 ani.

Asa de mult imi doresc ca viitor adult sa actioneze din dragoste si nu din teama, constrangeri, furie. Sa-si modeleze viitorul din aluatul lui autentic, din ceea ce natura divina l-a harazit, si nu din ceea ce noi parintii lui credem ca ar fi bine. Asa ca incerc sa-l inteleg. Si plang cu el si ii spun cand si de ce sunt si eu suparata. Si imi cer iertare fata de el cand simt ca am gresit. Si ii spun si lui ca greseste. Si ii accept plansul. M-a surprins, cand intr-una dintre seri dupa ce i-a dat o palma peste fata tatalui lui s-a dus dupa el i-a spus de doua ori “Cuze” (scuze) si a asteptat sa-l imbratiseze. Asta in conditiile in care eu nu-l invat sa-si ceara scuze. Nu la aceasta varsta. Ci ii spun de ce a gresit si cum se simte celalalt.

Dupa fiecare zi petrecuta impreuna, cand intunericul se lasa si raman singura cu gandurile mele, ma gandesc la cum m-am comportat. Si vad ca uneori a iesit copilul ranit din mine care cere dreptate: cand mi se pare ca el e prea bland si cedeaza prea usor in fata unei situatii neplacute din parc (cand un copil ii smulge jucaria din mana sau il impinge si ii ia locul la tobogan si el nu riposteaza, asa cum eu as simti ca trebuie sa o faca) sau cand vad cat de mult are in comparatie cu cat aveam eu la varsta lui sau cata atentie si iubire ii ofer si el tot cere.

Alteori vad in comportamentul meu de peste zi reflexia propriilor mei parinti: cand ii cer explicatii pentru ce a facut adresandu-i inutila intrebare “De ce ai facut asta?”, presupunand ca nu vad care e adevaratul motiv al atitudinii lui sau crezand ca poate da o explicatie logica la doi ani, sau cand incerc sa-l conving sa renunte la suzeta “ca e prea mare” asa cum eu am fost nevoita sa renunt la cartile de povesti, care conform parerii tatalui depasisem varsta “potrivita” pentru a mai citi asa ceva.

Copiii mici insa nu raman agatati de emotiile negative deoarece nu au un bagaj emotional din trecut care sa-i impovareze, sa-i afecteze. Ei nu isi iau emotiile prea in serios spre deosebire de noi adultii. E o lectie pe care trebuie sa o invatam de la ei. Emotiile lor si ale noastre trebuie intelese si acceptate, ca sa nu ne mai stea in cale. In momentul in care pe copil il ascultam, ii validam emotia, el se simte pregatit sa mearga mai departe. Asta trebuie sa facem si noi. Sa ne ascultam gandurile, sa ne acceptam emotiile si sa mergem mai departe, luand decizii. Oricum ar fi ele.

Asta trebuie sa fac si eu. Sa privesc in sus, asemeni copilului meu. Pentru ca de acolo vine puterea!