Daca mi-ar fi spus cineva inainte sa devin mama ca o sa intru in categoria mamicilor siropoase, l-as fi trimis la plimbare fara sa clipesc. Cine eu? Fire serioasa, rationala, zodie de foc … ohh nu, in niciun caz nu o sa ma maimutaresc ca bufonul la circ.

Odata insa ce omul mic a inceput sa faca ochi, iata-ma pe mine facand ca toate animalele pamantului, vorbind pe voci, sarind ca un cangur cu puiul la purtator, si cate si mai cate, facand toate acestea doar doar sa vad cum el rade in hohote si jubileaza de bucurie. Ah sa nu uit, la pachet au venit si diminutivele: cacut, laptic, baita, mancarica, puiut, buburel, tuturel, putulica, piciorus, ochisori, mucisori… care culmea, imi si plac 🙂

Dupa ce a mai crescut putin, am trecut la etapa: tot ce face copilul e “cel mai cel” lucru de pe pamant. Ei, nici pe asta nu o credeam inainte de a deveni mama. Dar, si aceasta prejudecata mi-a fost demontata atat de usor ca un balon de sapun. Si totul a inceput de mic, chiar foarte mic: zambetul lui stirb era cel mai dulce, caca avea culoarea cea mai frumoasa, felul in care bea lapte era cel mai amuzant, parturile si ragaielile – de departe erau ale unui profesionist in domeniu, gangurelile – pfiu cele mai inteligente, felul in care alerga… viitorul Usain Bolt 🙂

Dupa 1 an, aceeasi Marie cu alta palarie. Felul in care dansa, vorbea, arunca, se catara, se juca, facea asocieri, invata, descoperea, explora… era ceva ce in inima mea de mama avea conotatii mistice.

Acum, lasand gluma la o parte, dincolo de toata aceasta supraapreciere a propriului copil, dincolo de ce ne recomanda Alfie Kohn in cartea Parenting neconditionat, despre laudele excesive, cred ca un copil trebuie sa stie de ce parintele il iubeste. Bun, e copilul meu si il iubesc instinctiv si natural, ca doar e sange din sangele meu, e ceva ce vine dincolo de ceea ce mintea umana poate intelege, totusi mintea copilului are nevoie si de motive pentru a intelege rolul lui in aceasta lume. Motive pentru care sa se simta valorizat, unic, iubit pentru ceea ce este el, motive reale care sa-i dea incredere in sine adultului de mai tarziu.

Eu simt ca unui copil nu trebuie sa-i spunem decat TE IUBESC si… atat. I-am face un bine enorm daca i-am spune si motivele pentru care il iubim. Cand David avea trei luni acestea erau motivele pentru care ma facea sa-l iubesc dincolo de limite: De ce il iubesc pe David.

In prezent, la doi ani, desi dragostea e la fel de mare, imposibil de masurat, am alte motive pentru care te iubesc omul meu mic:

• pentru felul in care adormi incolacit cu bratele in jurul gatului meu, frunte langa frunte, respirand la unison;
• pentru felul in care te uiti la tatal tau, pentru bucuria din privirea si gesturile tale, cand vine seara de la serviciu;
• pentru dorul de bunici: “Dabid face maie ca tataie si mamaie” 🙂
• pentru sfiala si apoi bucuria mare cand iti intalnesti verii, matusile si unchii;
• pentru curiozitatea cu care incerci lucruri noi (sa stai sus pe scaunel in mijlocul patului);
• pentru ca inca sunt cel mai bun companion al tau de joaca;
• pentru ca vrei sa inveti lucruri noi;
• pentru ca ma “ajuti” sa fac curatenie;
• pentru cat de amuzant stalcesti cuvintele (Dabid – David, muca – musca, topice – popice, ticaia – chitara etc);
• pentru ca iubesti pisicile asa cum eu nu pot sa o fac;
• pentru rationamentele tale amuzante (Shakira in videoclipul Chantaje : “fata face pipi“)
• pentru ca ma vezi in femeile blonde, in general in cele frumoase 🙂
• pentru ca zambesti din toata fiinta si o faci atat de pur si de sincer!
• Pentru ca esti bland, sociabil, prietenos, intelegator si iubitor!

Of Doamne si cate mai sunt!

Spuneti-le copiilor de ce ii iubiti, pentru ca motivele voastre le dau incredere, ii ajuta sa dobandeasca radacini solide si mai apoi aripi sa zboare!

PS: Pentru ca esti cel mai talentat pictor 🙂

Tablou: “pacaie cu matini “