Jurnal de bord 1 februarie.

Astazi am declarat zi de plimbare cand am vazut cat de frumos ne zambeste soarele de la fereastra. Ne-am imbracat ca in ultima perioada, gros, neasortat si destul de incomod, insa foarte calduros. Cum am iesit din bloc, David a vrut sa vada ce mai fac “Miau”. Din pacate nu l-a intampinat nici una asa cum obisnuiau sa faca, cand vremea era ceva mai blanda.

Doua insa erau cocotate in varful a doi copaci goi si parca tristi,  insa nu dadeau semne ca ar vrea sa-si paraseasca distinsul loc. Nu am vrut sa i le arat, pentru ca ma si vedeam cum ademenesc in fel si chip felinele acrobate sa coboare. El s-a uitat in jur, s-a intors resemnat: “Miau a cucaie“. L-am aprobat cu jumatate de gura, “Da mami, s-au dus la culcare.”

Nu a vrut sub nicio forma sa ma tina de mana, de tinut in brate nici atat, spre marea mea surprindere, pentru ca de cand afara e zapada, fiecare iesire insemna cel putin 5 minute de dureri de spate pana se acomoda cu ambientul si vroia sa mearga singur. Directia lui a fost clara: parculetul din fata blocului. Nu a vrut nici sa se opreasca in statia de autobuz sa vada macar unul sau sa mearga cocotat pe bordura inalta asa cum a facut toata vara. A mers tinta catre parc. Pfiuu, mi-am zis in gand, ce noroc pe capul meu 🙂

Parculetul pustiu ne-a intampinat cu soare din toate partile.

“Mamiii, in iagan” a spus el grabind pasul spre leaganul galben, prin zapada inalta si tare ca piatra. Aproape ca s-a urcat singur la cat de jos a ajuns din cauza zapezii. I-am tras ochelarii de la caciula pe fata, pentru ca ochii incepusera deja sa-i lacrimeze de la soare si de la albul orbitor al omatului.

Am fost iarasi surprinsa ca a fost de acord, fara proteste, fara jocuri. Ne-am leganat amandoi scaldati de soare, el in leaganul mic si galben, eu in cel pentru copii mai mari, unul langa altul, cantand in continuu “Huta huta cu caruta, pana-n deal la Mariuta” vreun sfert de ceas, pana si-au facut aparitia si alti copii.

In jumatate de ora, toate zonele de joaca erau ocupate: cele 4 leagane, cele doua balansoare, toboganul mare si toboganul mic.

Am revazut copii, parinti si bunici pe care nu-i mai vazuserem din toamna. Parculetul redevenise un mic stup cu albinute puse pe joaca, pe munca 🙂

Ne-am intors acasa dupa vreo ora jumate, obositi, flamanzi si… norocosi 🙂

Sa va mearga asa bine si voua!