Acum ca David e maricel, peste o luna va implini doi ani, cam tot ce face poate fi interpretat drept greseala daca ar fi sa ma ghidez dupa modul de educatie cu care eu am crescut. Daca sparge o cana, daca scrie pe perete, daca rupe frunzele unei flori, daca arunca jucarii, daca tipa, daca loveste, daca nu face lucrurile asa cum spune adultul din mine ca ar fi normal.

Insa, cum ar putea copilul meu sa asculte de vointa mea, daca el insusi nu e inca stapan pe actiunile sale, nefiind constient inca de propria vointa? Si cum ar putea sa fie stapan pe actiunile lui daca eu il ajut in orice moment, daca ii spun intr-una ce sa faca, daca nu il las sa incerce, sa greseasca?

Devenim obstacole in dezvoltarea propriului copil fara ca macar sa ne dam seama. Nimic nu este mai daunator decat sa-l descurajam atunci cand vrea sa intreprinda ceva, din temerile noastre sau pentru ca vrem sa-i oferim ajutorul din prea multa iubire. Nimic nu e mai daunator decat sa-l admonestam pentru actiuni pe care noi le consideram gresite, desi mintea lui de copil inca nu le intelege asa. Cum ar putea copilul sa progreseze daca noi stam cu ochii, cu gura si mainile pe el si ii limitam orice actiune.

Tendinta naturala a copilului este sa progreseze. Manifestarile spontane si vitalitatea innascuta a copilului trebuie sa isi gaseasca loc de desfasurare. E de ajuns sa ne gandim la primii pasi ai copilului. Copilul nu invata din prima ci se poticneste de nenumarate ori, cade, se loveste, si o ia mereu de la capat.

 M-am tot analizat in ultima perioada ( si pe sot de asemenea 🙂 ), pentru ca stiu ca din cauza modului de educatie cu care noi am crescut si de cele mai multe ori a stresului, reactionam in detrimentul lui David. Si am descoperit niste lucruri pe care incercam pe cat posibil sa le evitam:

• Comparatia cu alti copii. Observ extrem de des tendinta de a da exemplu un alt copil, in ideea de a motiva. “Uite-l pe X cum merge pe jos, tu de ce vrei in brate?” “Uite Y cum mananca singur tu de ce vrei sa-ti dau eu cu lingurita?“. Genul acesta de exemplificare nu face decat sa creeze ranchiuna fata de copilul dat exemplu si neputinta fata de el insusi. Poate copilul vrea in brate pentru ca e obosit, nu se simte confortabil, ii e teama, are nevoie de alinare etc. Eu cand nu pot sa-l mai tin pe David in brate, ii spun care este problema reala: ma doare spatele sau am sacose grele. Nu imi intelege mereu motivul, asa ca am gasit alternative de joaca: ii propun sa tropaim ca niste caluti sau sa facem o intrecere. Functioneaza 🙂
• Grija permanenta. Folosim atat de des expresiile “Ai grija!” sau “Ai grija sa nu cazi!” (si eu si sotul si bunicii) incat conform celebrei zicale: daca mi-ar da cineva un banut de fiecare data cand o rostesc m-as imbogati. Nici nu apuca bine copilul sa alerge “Ai grija sa nu te impiedici!”, nici nu da sa se urce pe un scaun ca “Ai grija sa nu cazi!” si lista continua. David a ajuns sa spuna inainte de a se urca pe ceva “Cazi” 😦
• Ajutorul oferit. Cel mai mare dusman in evolutia si progresul unui copil mi se pare exact acest aspect. Sarim prea repede sa il ajutam pe copil desi el vrea sa incerce de unul singur. Vrea sa urce scarile… in loc sa-l lasam, il luam pe sus. E mai repede si ne grabim, nu? 🙂 Vrea sa manance singur, nicio sansa ca ii dam noi, ca: se murdareste, se uda, mananca incet, arunca mancare in jur, e inca mic… Incearca sa faca un puzzle, ii dam noi aproape toate piesele.
• Alegerile personale. De cateva luni, ii cerem lui David sa faca alegeri in diverse situatii. In magazinul cu jucarii (isi alege ce vrea), cand vine vorba de o gustare (ii propun doua -trei fructe), cand ne jucam ii propunem sa aleaga ce jucarie sau carte doreste. Chiar si afara cand mergem, daca e vorba de o plimbare il las sa ma conduca.
• Responsabilitatile. Ne ferim sa le dam copiilor (mai ales celor mici) responsablitati, din prea multa grija. Si alegem sa ii cocolosim si sa facem noi in locul lor lucruri care de altfel lor le-ar placea. David alearga ca un calut cand ii spun sa duca un lucru la gunoi sau topaie de bucurie daca ii spun ca stergem praful.

Sa nu intelegeti ca toata pledoaria mea pentru indepedenta copilului inseamna libertate fara limite. In niciun caz. Doar nu o sa-i permit sa foloseasca cutitul sau foarfeca doar pentru ca e curios sa incerce, de exemplu. Vreau sa invete ca orice actiune are consecinte: bune sau rele. Vreau sa se dezvolte intr-un mediu care sa-l stimuleze, sa-i permita sa evolueze. Vreau sa nu devenim obstacole in dezvoltarea lui, din prea multa grija sau din cauza fricilor personale!