A trecut mai bine de 1 an si jumatate de cand cautam o locuinta mai mare (decat o garsoniera 🙂 ) pentru noua noastra familie marita. Cred David avea doua – trei luni cand am inceput cautarile. Timid. Pentru ca nu aveam timpul necesar si pentru ca nu eram 100% hotarati in privinta a ceea ce ne doream de fapt: apartament in Bucuresti sau casa pe pamant la periferie.

Asa ca intre biberoane cu lapte si schimbat de scutece, am inceput sa caut. Am zis sa incercam ambele variante, atat locuinte noi cat si vechi, desi clar inclinam catre o locuinta noua. Puneam in balanta avantaje si dezavantaje. Apartamentul oferea plusurile legate de amplasare, casa la randul ei, spatiu si liniste. Pretul, iarasi un impediment. Cand prietena mea Monica mi-a spus “Ana, nu vreau sa te sperii, dar la noi a durat doi ani pana am gasit ceea ce ne-am dorit“, recunosc ca m-au trecut fiori reci pe sira spinarii.

Imi amintesc ca David avea 4 luni cand am fost sa vedem primul apartament, intr-o zona rezidentiala de la iesirea din Bucuresti. Nu stia nici sa mearga, nici sa vorbeasca, insa ii zambea agentului imobiliar cu gurita lui stirba 🙂 Ulterior, a fost cu noi la targuri de imobiliare, la vizionari, la prieteni care tocmai isi achizitionasera o locuinta noua, chiar si la notar pregatiti sa semnam un precontract pentru o casa, care desi ne-a placut foarte mult, s-a dovedit a nu fi pentru noi.

A fost alaturi de noi intotdeauna, ca un ascultator in umbra. Si este in continuare, desi acum e mult mai vocal 🙂

De mai bine de o saptamana, de cand i-am cumparat o cutie mare cu piese lego, pentru ca vremea nu ne mai permite sa avem plimbari lungi pe afara, construieste in fiecare zi. Si inalta cu rabdare de fier piesă dupa piesă. “Ocacă maie, maiii!!!”  (o casă mare mami 🙂 ) imi spune el in timp ce constructia se ridica.

Ma emotioneaza tare mult, uneori imi dau lacrimile pe ascuns.

Dar, trebuie sa recunosc un lucru, de care suntem pe deplin recunoscatori, stiu sigur ca avem: o casa mica, plina de iubire!