Le iubeste. Si ele par sa-i raspunda la afectiunea pe care le-o arata. Oriunde le intalneste, nu ezita sa se opreasca sa le priveaca, sa le zambeasca, sa le atinga, sa le ofere ceva… Se pisicesc, se joaca, se alearga. Vara aceasta a fost momentul cand a putut practic sa intre in contact direct cu ele, nu doar sa le mangaie in cartile cu desene colorate. S-au imprietenit in curtea bunicilor si de atunci fac parte din viata lui.

In fata blocului unde locuim “si-au facut casa” vreo cinci. Toate sunt absolut superbe. Plimbarile noastre zilnice incep si se termina… cu ele. Cum iese pe usa, alearga in zona unde stie ca stau. Vecinii se amuza cand il vad. Face mult zgomot si cele mai multe fug care incotro apuca: in copaci, sub masini, pe masini. El, insa, e fericit ca le vede.

Le urmareste fiecare miscare, le striga, le aplauda, numai s-or indura sa se apropie de el. Zilele trecute, una si-a facut curaj, semn ca l-a recunoscut. El, bucuros i-a dat jumatate din felia de paine cu unt cu care plecase de acasa. Apoi a vrut sa-i arate masinuta lui cea rosie. Sfioasa, ea s-a apropiat.

Ieri, din nou a zbughit-o catre locul pisicesc. L-au intampinat timide si speriate. S-a uitat catre rucascul meu in speranta ca scot de acolo vreo bucata de covrig sau un biscuit. “Nu am nimic David de mancare, dar o sa mergem la magazin sa le cumparam“, l-am asigurat eu. S-a aplecat si a luat o frunza de jos, a strans-o bine in mana lui mica si calda, si i-a oferit-o. Infometata, ea s-a apropiat. S-a uitat la frunza, la el. A mai ramas cateva secunde… cat sa-i fac o fotografie, apoi a plecat.

Aseara, i-am aratat pozele de pe telefon. A luat telefonul cu ambele maini si l-a apropiat de fata gata gata sa-l sarute. “Miau miau miau” s-a auzit cu putere in toata casa. Jubila de fericire 🙂 !!!