Gata, te-am doborat inamicule! Despre putere la copil


20161003_135532

Zilele trecute, in parc, un baiat in jur de 6-7 ani strivea “cu sete” un gandac sub talpa pantofului: “Gata, te-am doborat inamicule!” a strigat el cu putere . David curios si amuzat de gestul sau a inceput sa bata din picior, incercand sa-l imite. Nu a inteles cu siguranta ce a facut insa i-a placut satisfactia pe care o arata.

Nu am avut timp de reactie sa-l impiedic sa omoare gandacul, nici nu as fi vrut sa fiu eu cea care ii tine o lectie de morala, doar i-am spus cat se poate de bland ca nu e in regula sa omori o vietate, care nu iti poate face niciun rau.

Nu despre gestul copilului vreau sa vorbesc, pentru ca in definitiv pentru multi oameni de pe planeta insectele sunt una dintre cele mai importante surse de hrana, ci despre dorinta de putere, obsesia pentru dominare si stapanire, pe care parintii le-o insufla copiilor.

Orice parinte isi doreste sa-si vada copilul victorios, indiferent de varsta. Fie ca este vorba despre un conflict la locul de joaca, fie ca este vorba despre o competitie scolara. Nu conteaza ca are 1 an si jumatate sau 8 ani, daca e vorba de aratat care e mai precoce si mai puternic, “al meu” trebuie sa fie primul. “Uite ce abilitati de sef are, o sa se descurce in viata!“. Aud genul asta de afirmatii, intr-o forma sau alta, in multe locuri. Ce vad eu in schimb in multe situatii: bravura, violenta, rautate si dominatie. In niciun caz putere autentica, in niciun caz incredere in sine.

M-am intrebat in multe randuri de unde aceasta judecata gresita? Raspunsul a venit atat de simplu: societatea din ziua de azi se bazeaza pe o premisa falsa cand vine vorba de putere. E de ajuns sa deschizi televizorul, sa rasfoiesti un ziar. Exemplele curg garla.

Din punctul meu de vedere, puterea este o dovada de incredere in sine. Un om puternic este un om echilibrat, sigur pe el si asertiv. Agresivitatea, violenta verbala, intimidarea sunt dovezi de falsa putere. Despre acelasi lucru este vorba si in cazul copiilor. Copiii care lovesc, musca, ameninta, intimideaza, fura sau ignora regulile de siguranta dau dovada de o putere neautentica, falsa. Sunt copii fara incredere in sine, lipsiti de afectiune. Sa-i citesti pret de 10 minute copilului o poveste la culcare sau sa-i raspunzi cu “da da bravo” in timp ce iti povestese ce a facut in ziua respectiva nu sunt dovezi de afectiune.

Personal, dispretuiesc cuvantul “timp de calitate”. Mi se pare scuza perfecta a parintelui modern care petrece intr-o zi cateva momente cu copilul sau, asa zis de calitate, doar pentru ca nu stau la “televizorul care prosteste” ci construiesc un lego sau citesc doua povesti la culcare.

Sugarul face cunostinta cu lumea si o ia in stapanire din bratele calde ale mamei. Nu intr-un patut modern de ultima generatie, intr-o camera mobilata dupa ultimele tendinte in design interior. Invata sa ceara lapte plangand si il primeste la sanul mamei, invata sa ofere zambete si observa ca i se raspunde in acelasi mod.

Copilul care invata sa mearga capata incredere in el sub privirile pline de iubire, indiferent de cate cazaturi ia, nu singur si neglijat perfect pregatit sa acumuleze frustrari. Explozia de independenta de care da dovada copilul dupa 1 an si jumatate nu trebuie interpretata drept sfidare sau nesupunere, desi avem impresia ca “loveste” in demnitatea noastra de parinte, adult care trebuie respectat. Parintele trebuie sa detina controlul, oferind siguranta si stabilind limite ferme adaptate nivelului de intelegere al copilului.

In acest punct suntem si noi acum. David tocmai ce a implinit ieri 1 an si 8 luni 🙂 De ceva timp, uneori, isi doreste sa facem lucrurile in maniera lui. Nu conteaza ca nu este locul sau momentul potrivit sau ca nu e in siguranta. Altfel, plange, arunca si loveste. Nu loveste copiii sau oamenii straini. Ba dimpotriva, ii place sa stea in compania lor.

Ne loveste in schimb pe noi, oamenii apropiati, pe mine si tatal lui sau bunicii. Ne loveste in mod special cand el se loveste si il doare. Nimeni nu i-a aratat sau spus vreodata “Hai sa batem usa, podeaua sau peretele ca te-a lovit“. El o face instinctiv. Ii recunoastem explozia de independenta, insa ii stabilim limite blande.

Da, are voie sa arunce cu haine si mingii prin casa. Nu, nu are voie sa ne loveasca. Da, ii permitem sa refuze mancarea, nu-l pacalim sau fortam sa manance. Nu, nu are voie sa guste din cafea sau alte bauturi pentru adulti, desi e definitia perfecta a cuvantului pofticios din Dex 🙂 Si exemplele continua…

Stiu ca vor mai veni nenumarate momente de frustrare si furie in diferite etape de dezvoltare. Insa vreau sa aiba o copilarie frumoasa fara critica si judecata, fara pedepse si violenta. Nu sunt un parinte perfect, incerc zi de zi sa devin un parinte mai bun, invat alaturi de el. Citesc carti de specialitate, caut solutii in interiorul sinelui meu si nu in ultimul rand… ma joc. De cele mai multe ori, solutiile vin in joaca.

Este ceea ce doresc oricarui parinte, sa nu-si piarda niciodata latura jucausa, dar sa stie discearna intre un comportament copilaros si o atitudine copilareasca!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: