Timp de o saptamana am luat o pauza de la tot ceea ce fac in mod regulat si am fugit de aglomeratia, galagia si verva din capitala, dupa ce m-am imbolnavit si am simtit ca nu mai pot, in mare parte sa-i fac fata energiei si nevoilor lui David. Asa ca am plecat la parintii mei care locuiesc la vreo 40 de kilometri de Bucuresti, unde am incercat pe cat posibil sa ma odihnesc, sa ma reincarc si sa ma bucur de natura, locul unde “imi incarc bateriile” cel mai usor.

Am luat aceasta decizie oarecum brusca, pentru ca o raceala aparuta parca din senin (nu-mi amintesc sa fii intrat in contact cu vreo persoana bolnava) mult mai grava decat cele pe care le experimentasem pana atunci, mi-a consumat pana la ultima picatura de energie. Cu o zi inainte de plecarea la parintii mei, m-am trezit cu o durere chinuitoare in gat si o stare generala groaznica. De cateva zile ma tratam de simptomele acestei raceli banale am crezut eu, cu ceaiuri si medicamentele clasice. Nu ma asteptam ca in saptamana cu 38 de grade afara si in casa, cand simteam cum imi fierbe sangele… la propriu, sa racesc atat de tare.

Am mers la un medic orl in primul rand cu gandul de a nu-i transmite lui David vreo bacterie sau virus periculos pentru varsta lui inca frageda. Dupa endoscopia laringeala, medicul mi-a confirmat ca durerea extrem de puternica pe care o resimteam pe la jumatatea gatului era cauzata de laringele meu foarte inflamat. Mi-a recomandat un tratament cu antiinflamatoare, antialergice, un antibiotic si pauza vocala. Cum, mi-a zis eu? Pauza vocala?! Pai cum sa stau o zi intreaga fara sa vorbesc cu David, care ma trage de maneca din 5 in 5 secunde?!?

Asa ca , a doua zi plecam spre parintii mei cu masina incarcata de bagaje si jucarii, plus o “sacosa de medicamente” pentru laringele meu bolnav.

Saptamana a trecut atat de repede, ca eu abia pe final am simtit cum ma deconectez si imi revine forta.

Pentru David in schimb a fost o experienta fantastica. De dimineata si pana seara a stat afara, singurele momente in care cu greu l-am ademenit in casa au fost cand trebuia sa manance si sa doarma. S-a jucat cu nisip, cu pamant, a rupt iarba, a mirosit si… gustat flori, a urmarit vrabiutele si randunelele din copaci, a hranit gainile, s-a jucat cu apa, a cules struguri, a intors pisica pe toate partile… nu l-am vazut niciodata atat de preocupat de ceva si atat de putin atras de jucariile lui 🙂 Bucuria a fost mai mare si pentru ca doua zile a avut-o companion de joaca pe verisoara lui Ana.

Nu stiu daca i-a ramas vreun coltisor de curte neumblat si nescotocit de manutele lui mici.

A alergat, s-a catarat, a cazut, s-a tolanit in iarba si in praf, a facut julituri in genunchi, a invatat sa urce treptele singur, a auzit pentru prima data cum canta cucu si cantat asisderea 🙂 a facut o multime de lucruri inedite pentru el care i-au umplut inima de bucurie, era de ajuns sa-l privesti ca sa vezi cat de tare ii place. Parca nu l-am vazut niciodata atat de fascinat de ceva si… atat de murdar 🙂

Ne-am trezit in cantat de cocosi si ne-am culcat in cantece de greieri. Ne-am bucurat de umbra copacilor in timpul zilei si de seri racoroase cum nu mai simtisem de ceva vreme. Am uitat de televizor, internet, telefon. A fost ca o detoxifiere de tot ce inseamna tehnologie!

Ce mai, o experienta care m-a facut sa-mi retraiesc propria copilare, cand hoinaream cat era ziua de lunga prin gradini si campuri cu flori, cand pregateam din pamant si apa cele mai “bune” prajituri, cand ma cocotam prin copaci si alergam ore in sir fara sa cunosc plictiseala si oboseala.