“In ziua in care il vei invata pe un copil numele unei pasari, copilul nu va mai vedea vreodata acea pasare.”

Am citit acest citat care tare mi-a placut, cu mult timp in urma. Am crezut atunci ca l-am inteles, am constientizat de fapt acum ce vroia cu adevarat sa spuna. Mi-am adus aminte de el, weekendul acesta, cand l-am vazut pe David cu cata curiozitate studiaza orice obiect din curtea bunicilor de la tara.

David este in perioada in care invata sa denumeasca lucrurile pe care le vede. Insa, am observat ca el este mai interesat de ce reprezinta obiectul in sine si mai putin de cuvantul care il denumeste. Pentru el o pasare este un obiect pufos, viu, miscator, pentru mine este o vrabie. Pentru el o frunza este un obiect aspru, care fosnaie cand o strange in pumnul sau, pentru mine e o frunza uscata de dud. Pentru el un fruct este un obiect cu o anumita greutate, forma, miros, culoare si gust, pentru mine este un mar.

Copiii mici nu sunt prizonierii cuvintelor si ai conceptelor, cum sunt adultii. Ei observa totul cu prospetime si curiozitate, sunt foarte constienti de realitatea din jur. Un copil mic nu cunoaste plictiseala, ci uimirea. Un copil nu vede un gazon perfect tuns, el simte un covor moale, care ii gadila palmele si talpile. L-am urmarit pe David weekendul acesta si am vazut cu cata bucurie se uita la un fir de iarba, la o floare, la pisica parintilor mei.

In putinele mele momente de meditatie, de liniste, incerc sa-mi aduc aminte de bucuria cu care exploram in copilarie, cum ma cataram cu teama in copaci dupa fructe si cat de fericita eram cand reuseam sa le culeg, cum alergam pe campuri dupa fluturi si cat de uimita eram de frumusetea lor, cum urmaream norii pufosi si albi care treceau deasupra paturii intinse pe iarba si cum imi puneam dorinte si visam cu ochii deschisi.

Oh micul meu explorator, cat de recunoscatoare sunt ca retraiesc odata cu tine frumusetea uitata a copilariei mele!

Iti multumesc!