Am ales sa stau cu David acasa mai mult decat planificasem initial atunci cand inca era in pantecul meu, mic cat o boaba de mazare. Cand era acolo, inauntrul meu, decizia mi se parea usoara, planul era stabilit. “Voi sta acasa 6-7 luni dupa care ma voi reintoarce la job” spuneam de fiecare data cand venea discutia despre concediul postnatal. Am crezut ca imi va fi usor sa ma rup din postura de mama si sa ma reintorc la viata de dinainte. Insa, nu a fost deloc asa.

Mi-a fost imposibil sa renunt la el si sa aleg jobul, profesia, ceea ce imi placea sa fac. Am ales sa stau langa el, sa am grija de el, pentru ca un lucru dureros m-a trezit la realitate. Internarea lui in spital. Viata mi-a dat o lovitura cumplita. Nu m-a intrebat ce vreau si daca imi place ce mi se intampla, nu a stat la discutii cu mine. Atunci cand credeam ca lumea e atat de frumoasa, ca pot sa mut si muntii din loc, cand simteam prin toti porii bucuria de a fi parinte, m-a lovit.

Si m-a lovit atat de tare, ca o sageata de foc infipta in inima. Cand avea doar 11 zile de viata – zi in care sarcina mea ar fi implinit exact 40 de saptamani – in ziua in care am fost sa mi se scoata firele operatiei de cezariana, a trebuit sa ne reintoarcem in spitalul de unde plecasem fericiti si cu zambetul pe buze. Ne-am intors speriati, cu lacrimi in ochi, nestiind ce i se intampla. Scancea si gemea. Cand abia ne acomodaseram unii cu altii, cu noul ritm, cu noua viata de parinti, cand abia intelesesem cum sta treaba cu alaptatul, schimbatul de scutece, rutina de somn, viata ne-a fost data peste cap.

Cele doua saptamani care au urmat au fost oribile. Am simtit durerea suprema a sufletului. Am inteles chinurile prin care trec parintii cand copilul le este bolnav, agonia in care traiesc cand puiul lor e pe un pat de spital si nu in patul lor cald de acasa.

Cand am vazut cum trupul lui micut abia obisnuit cu mediul din afara trupului meu trebuie sa lupte cu infectia, sa accepte antibioticele, cand venele lu firave cedau sub presiunea acelor, am simtit ca el este mai important decat orice pe lume. Mi-am dorit sa fie din nou in burtica la mine, in siguranta, unde stiam ca e ferit de orice rau. Dar, cand am vazut cat de linistit era in bratele mele, cum zambea atunci cand imi auzea vocea, mi-am dat seama cata nevoie are ca eu, mama lui, sa fiu puternica, sa lupt alaturi de el.

M-am simtit tradata de Dumnezeu, i-am reprosat ca nu mi-a raspuns la rugaciunile mele, acelea de a avea un copil sanatos.

Am inteles mai tarziu cat de nesabuita am fost, ca de fapt el era bine, dar aceasta era lectia mea. Am inteles mai tarziu ca dramele din viata noastra sunt cele mai bune lectii ca, de cele mai multe ori si pentru cei mai multi dintre noi, e nevoie de ceva care sa ne scuture, sa ne zguduie puternic, ca sa invatam ce trebuie sa invatam.

Am inteles ca rolul de mama nu e usor deloc, nu e un job part time, nu e o activitate pe o durata determinata. Am realizat ca sanatatea lui e mai presus de orice, ca el e mai important decat orice serviciu, ca viata lui are prioritate indiferent de consecinte si urmari. Am simtit ce inseamna sa iubesti dincolo de orice limite.

El m-a facut sa vad altfel lucrurile. Nasterea lui si tot ce a urmat dupa au schimbat in mintea mea preconceptii si prejudecati.

Asa ca am ales sa il vad cum creste, sa il vad cum invata si intelege viata prin ochii lui de copil fericit, zi de zi, minut de minut. Am ales sa-i fiu alaturi in aceste momente in care se schimba de la o zi a alta cu o viteza fantastica. Am ales sa ma bucur alaturi de el clipa de clipa.

Nu vreau sa ratez perioada aceasta care este si grea dar si atat de frumoasa. Intr-adevar nu e usor sa renunt la o parte din mine, la o parte din ceea ce faceam inainte, din ceea ce imi placea. Insa, nu e nicidecum un sacrificiu, e o reala bucurie! Pentru ca emotiile pe care le traiesc in fiecare zi… “nu suporta” termen de comparatie.

Toate gandurile astea imi umbla acum in minte cand il privesc cum doarme si geme din cauza febrei si a durerilor cauzate de eruptia dintisorilor. Ma bucur ca sunt alaturi de el sa-l mangai si sa-i alin durerea.

Insa stiu cat este de puternic!