Viata mea parca a luat-o la goana de cand am nascut. Perceptia mea asupra timpului s-a modificat atat de mult incat am impresia ca zilele si noptile sunt mult mai scurte decat inainte de a avea copil. De cate ori imi propun sa fac un lucru, rareori ajung sa-l termin la timp. Si daca il termin la timp il fac cu o viteza fantastica, de parca sunt intr-o alta dimensiune.

Oricat de frumoasa e viata de acum cu David langa noi, as minti sa spun ca nu am momente cand tanjesc dupa perioada de dinainte de a fi mama. Cand lancezeam in pat tot weekendul si vedeam episod dupa episod din Dr House, cand in mijlocul saptamanii, dupa job, mergeam sa vedem ultimul film care ruleaza la cinema, cand colindam cu masina noaptea prin oras cu toate geamurile deschise ca sa simtim briza racoroasa de vara pentru ca in casa nu se putea sta de prea cald, cand citeam ore in sir tolaniti unul langa altul cu mici pauze de masa, cand mai luam inca un joc si inca un joc si inca un joc la bowling, cand stateam in cada plina cu spuma parfumata pana cand apa devenea atat de rece si pielea atat de incretita, cand hoinaream prin magazine ore intregi in cautarea unui cadou, cand stateam cuibariti unul langa altul pana noaptea tarziu si vorbeam despre tot ce auzeam, vedeam, citeam…

Acum totul s-a schimbat. O buna perioada de timp am trait intre orare fixe de lapte, schimbat scutece, spalat si calcat zeci de hainute pe toate partile si somn pe apucate. Apoi am trecut la preparat mancaruri de bebelusi, sucuri de fructe, grisuri si budinci. Controale medicale regulate. Plimbari in aer liber la ore potrivite bebelusului.

As indrazni sa spun ca acum lucrurile s-au mai asezat dintr-un anumit punct de vedere, a disparut tracul de parinte incepator, cand totul era nou si inspaimantator, cand tot ce avea legatura cu David il cercetam cu atentie si reticenta. Cand ii apartineam aproape in totalitate, iar timpul pentru noi era putin trecut de 1%.

Insa, in continuare viata a ramas pe repede-nainte. Pentru ca si acum fac dusuri rapide cu “cioc cioc” si “ma-ma” dincolo de usa, mananc mai putin decat mi-as dori pentru ca pisoiul mic vrea sa se joace (asta e partea buna 🙂 ), citesc pe diagonala pentru ca repriza de somn de dupa-amiaza e din ce in ce mai scurta, fac curatenie de 7 ori mai repede si cu siguranta de 7 ori mai superficial, alerg printre raioanele supermarketului pentru ca se apropie ora de masa a copilului, ma vad cu prietenii mai rar si stau mai putin decat mi-as dori.

Odata ce ai apasat butonul PLAY la venirea printului mostenitor, cum ii place sotului meu sa-i spuna 🙂 nu mai poti pune STOP. Nici macar atunci cand il lasi cu bona sau bunicii, nici macar cand e la gradinita sau scoala. E un drum cu un singur sens. E o falsa impresie ca esti LIBER. Copilul e ca un tatuaj permanent… pe inima, de care nu poti scapa prin nicio metoda chirurgicala.

DAR! Partea frumoasa este ca nu iti doresti lucrul acesta. Pentru ca iubesti cum nu ai iubit vreodata. Pentru ca traiesti niste emotii cum nu ai trait vreodata. Pentru ca simti lucruri pe care fara indoiala nu le-ai mai simtit vreodata. E un amestec interesant de foarte greu dar deopotriva de foarte foarte frumos, de dulce acrisor, care iti place la nebunie, de care nu te saturi.

Nu trece o zi in care sa nu mi se umezeasca ochii cand imi privesc copilul cat de mare a crescut intr-un timp care imi pare ireal. Nu trece o zi in care sa nu rad cu gura pana la urechi de naivitatea si curiozitatea specifica varstei lui. Nu trece o zi in care sa nu ma emotionez la semnele lui de afectiune. Nu trece o zi in care sa nu ma bucur de bucuria din ochii lui. Nu trece o zi in care sa nu ii multumesc lui Dumnezeu ca e sanatos!

Totul se petrece atat… atat de repede, dar atat… atat de frumos!