Am auzit de atatea ori expresia aceasta (“un copil cu personalitate”) incat mi se pare un cliseu grotesc. Multi parinti, care au copii nazdravani, ca sa nu le spun impertinenti, sunt convinsi ca un temperament coleric asociat cu mult rasfat este de fapt o manifestare a unei personalitati puternice. Ma intreb oare, daca stiu cu adevarat ce inseamna sa ai personalitate sau daca ei sunt niste adulti cu personalitate?!

Aseara am urmarit un documentar despre cum se dezvolta personalitatea unui om. Pe scurt, o serie de cercetatori americani (nu britanici 🙂 ) au studiat de-a lungul a peste 20 de ani gemeni identici (cu acelasi ADN) si au observat ca personalitatea se dobandeste genetic in proportie de 40 – 50 %, restul dezvoltanduse de-a lungul vietii ca urmare a mediului social in care traiesc.

O explicatie cu adevarat revelatoare a ceea ce reprezinta personalitatea o ofera fondatorul psihologiei analitice, psihologul si psihiatrul Carl Jung. Imi permit sa citez un paragraf din monumentala sa opera Puterea sufletului: „Se tot spune ca unui copil trebuie sa-i formam personalitatea prin educatie. Dar cine face educatia aceasta? Primul loc  si cel mai important il ocupa parintii, oameni obisnuiti, care raman ei insisi toata viata copii, pe jumatate sau pe de-a intregul. In definitiv, se asteapta cineva ca acesti parinti sa aiba <<personalitate>>? In schimb, ne asteptam la mai mult din partea pedagogilor,a specialistilor anume pregatiti, carora de bine de rau, li s-a predat totusi psihologia. (…) dar, de buna seama, nimeni nu presupune totodata ca ei au deja, cu totii, personalitate. (…)

Nimeni nu poate forma prin educatie personalitatea pe care el insusi nu o are. Si nu copilul, ci numai adultul poate ajunge sa aiba personalitate, rod pe deplin maturizat al realizarilor unei vieti traite cu acest scop. Caci formarea personalitatii nu presupune nici mai mult nici mai putin decat dezvoltarea optima a unei fiinte individuale, particulare, in toata deplinatatea sa. (…) Personalitatea e o infaptuire a celui mai mare curaj de a trai, a afirmarii absolute a fiintarii individuale si a adaptarii cele mai reusite la ceea ce e universul dat, cu conditia maximei libertati a deciziei proprii. (…)

Cati parinti nu m-au asigurat de intentia lor laudabila de a-si feri copiii de incercari prin care au trebuit sa treaca ei insisi in copilarie. Iar cand ii intrebam <<Dar sunteti sigur ca dvs insiva ati iesit de sub efectul acelor erori?>> erau foarte convinsi ca in cazul lor urmarile traumei erau de mult corectate, desi in realitate nu erau. Daca avusesera parte in copilarie de o educatie prea severa, isi rasfatau proprii copii cu o toleranta ce friza lipsa de gust; daca ii chinuise faptul ca in copilarie le fusesera ascunse anumite aspecte ale vietii, isi chinuiau acum la fel de rau copiii, dezvaluindu-le fara menajamente acele lucruri, dintr-o intentie iluminatoare.(…)

Niciodata individualismul nu a fost o dezvoltare fireasca, ci o uzurpare nefireasca, o poza neadecvata si neadaptata, impertinenta, care si-a dovedit deseori gaunosenia, chiar in fata celei mai mici dificultati, printr-o prabusire.”

Cand vine vorba de educatia copilului meu voi incerca sa ma raportez la valorile cu adevarat autentice, pe care sper din tot sufletul sa il le transmit corect. Chiar daca este inca devreme, pentru ca este un bebelus, cred ca modul in care eu si tatal lui ne vorbim unul altuia, cu caldura, iubire si incredere, si mai ales ceea ce spunem, i se imprima in subconstient. Comportamentul unui copil ne reflecta pe noi adultii si relatia de familie pe care o avem.

Insa, cand va fi cu adevarat capabil sa inteleaga ce reprezinta viata, o sa fac tot posibilul sa-l ajut sa devina un om bun, sa pretuiasca sinceritatea, sa se bucure de libertate si sa iubeasca din toata inima.